Pe fondul crizei imperiului roman provocată de presiunea popoare­lor „barbare”, care deja la sfârÅŸitul secolului al doilea ameninÅ£au frontierele de la nord ÅŸi de la vest, atitudinea faÅ£ă de creÅŸtini s-a în­ăsprit, fiind consideraÅ£i a fi o prezenÅ£ă periculoasă ÅŸi subversivă pentru ordinea romană. DeclanÅŸată în mod punctual sub dinastia Antoninilor (sec. II d. H., împăraÅ£ii Traian, Adrian, Marcu Aureliu), persecuÅ£ia creÅŸtinilor s-a generalizat în timpul împăratului Deciu (250) ÅŸi a lui Valerian (257). Edictul lui Deciu îi obliga pe toÅ£i cetăÅ£enii să sacrifice zei­lor Romei în faÅ£a unei comisii care trebuia sa acorde un atestat (libellus) ca dovadă a împlinirii sacrificiului ÅŸi deci a loialităÅ£ii faÅ£ă de împărat. În caz de refuz, urma aresta­rea, apoi, în urma unui ulterior refuz în închisoare, condamnarea la moarte. Edictele lui Valerian (257) mergeau ÅŸi mai departe, propunând-ÅŸi în mod explicit distrugerea Bisericii. Se ordona închiderea bisericilor ÅŸi interzicerea cultului, exilarea episcopilor ÅŸi a preoÅ£i­lor. În cazul persistenÅ£ei în mărturisire, se decidea condamnarea la moarte, chiar dacă aparÅ£ineau clasei senatoriale. După un moment de toleranÅ£ă, persecuÅ£iile sunt reluate în vremea împăratului Aurelian (270-275), care, în contextul agravării crizei, îÅŸi propu­ne a fi un restaurator al imperiului (restitutor imperii) ÅŸi al religiei romane (restitutor sacrorum). Pentru a întări poziÅ£ia împăratului ÅŸi unitatea statului, el simte nevoia de a introduce un nou cult, proclamând zeul Soare ca divinitate supremă ÅŸi pe împăratul Romei ca reprezentant pe pământ al acestei divinităÅ£i. Mai grav pentru creÅŸtini,împăratul este de acum desemnat cu titlul ofi­cial de „dominus et deus”, adică „stăpân ÅŸi Dumnezeu”. Această evoluÅ£ie culminează cu ultima ÅŸi cea mai teribilă prigoană din vre­mea lui DiocleÅ£ian (303-304).

Această exasperare a atitudinii statutului faÅ£ă de creÅŸtini a avut însă efectul invers, anu­me întărirea ÅŸi răspândirea creÅŸtinismului prin nenumăratele jertfe ale martirilor pe tot cuprinsul imperiului. Vom încerca aici să dăm câteva din exemplele cele mai grăitoare con­semnate în actele martirilor. Ne vom opri pu­Å£in în vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), un caz deosebit de interesant în re­laÅ£ia sa cu creÅŸtinii. Pe de o parte, el este îm­păratul înÅ£elept prin excelenÅ£ă, sincer ÅŸi stră­lucit adept al filozofiei stoice, care putea să scrie în faimoasele sale cugetări, Către sine însuÅŸi, rânduri ca acestea: „Izvorul binelui gata să se reverse este chiar înlăuntrul tău, doar tu să continui neîncetat să sapi”. Pe de altă parte, el arată dispreÅ£ pentru creÅŸtini considerându-i inculÅ£i ÅŸi fanatici. TotuÅŸi, el nu poate să nu observe curajul martirilor în faÅ£a morÅ£ii, însă priveÅŸte acest comportament ca lipsit de raÅ£ionalitate ÅŸi de nobleÅ£e, prea „tea­tral”, prea excesiv după gustul său, inferior exemplului detaÅŸat al filozofului în faÅ£a rău­lui lumii ÅŸi a morÅ£ii. Nu întâmplător chiar în vremea acestui împărat stoic, un alt filozof, sfântul Iustin Martirul, va da o mărturie foar­te diferită despre înÅ£elepciune. Filozof grec convertit la creÅŸtinism, Iustin vine din Asia Mică la Roma, unde deschide o ÅŸcoală de filo­zofie creÅŸtină, contribuind la formarea teolo­giei ortodoxe. El a sfârÅŸit prin a fi denunÅ£at de un alt învăÅ£at, un filozof cinic, ÅŸi a pătimit martiriul la Roma împreună cu alÅ£i ucenici (în jurul anului 163). Actele martiriului Sfântului Iustin redau următorul dialog cu prefectul Rusticus. Prefectul îl întreabă: „După care principii trăieÅŸti?”. Iustin: „Am încercat să cer­cetez toate principiile, dar am aderat la cele adevărate ale creÅŸtinilor, chiar dacă ele nu sunt împărtăÅŸite de cei care cultivă false în­văÅ£ături” /.../. Prefectul: „Åži despre ce învăÅ£ătură e vorba?”. Iustin: „Aceea care ne face credincioÅŸi în Dumnezeul creÅŸtinilor, cel Unic, care mai înainte de veacuri a creat întreaga lume, ÅŸi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a Cărui venire /.../ a fost vestită de prooroci”. Prefectul: „De vei fi condamnat ÅŸi decapi­tat, crezi că vei urca la cer?”. Iustin: „Nădăjduiesc să mă învrednicesc de aceasta prin râvna credinÅ£ei; ÅŸtiu că este dat celor drepÅ£i.” Prefectul: „AÅŸa gândeÅŸti?”. Iustin: „Nu gân­desc, ci sunt absolut convins”.

Un alt grăitor schimb de cuvinte relativ la adevărata filozofie se află în „Actele mar­tiriului Episcopului Fileas” (Egipt). Prefectul Culcianus îl întreabă: „Nu era Pavel un ignorant?”. Episcopul: „Nu, era un evreu care vorbea greceÅŸte ÅŸi avea mai multă înÅ£elep­ciune decât oricine”. Prefectul: „PoÅ£i tu să spui că îl depăÅŸea chiar pe Platon?”. Episcopul: „Nu numai pe Platon, dar era mai înÅ£elept ÅŸi decât ceilalÅ£i filozofi. El ÅŸtia să le vorbeas­că lor. Dacă vrei, îÅ£i voi spune cuvintele lui”. Prefectul: „Tu mai bine sacrifică!”. „Nu sa­crific!”/./. Prefectul: „Era acest Pavel Dumnezeu?”. Episcopul: „Nu”. Prefectul: „Dar atunci ce era?” Episcopul: „Era un om ca ÅŸi noi, numai că Duhul Sfânt era în el”.

In acelaÅŸi fel mărturiseÅŸte un alt învăÅ£at, Sfântul Ciprian al Cartaginei, mare epi­scop al Africii romane, autor al unor scrieri fundamentale precum Unitatea Bisericii. El a fost mai întâi exilat ÅŸi apoi condamnat la moarte în anul 258, sub edictul de perse­cuÅ£ie a lui Valerian. Fiind din rândul înaltei aristocraÅ£ii, convertirea lui la creÅŸtinism a atras multă atenÅ£ie, mai ales prin rolul de seamă jucat în viaÅ£a Bisericii apusene. „Actele martiriului lui Ciprian” (Acta Cypriani) surprind câteva din momentele procesului. De la bun început el mărturiseÅŸte fără echivoc: „Sunt creÅŸtin ÅŸi episcop. Nu recunosc nici un alt Dumnezeu în afară de Cel Unic ÅŸi Adevărat care a făcut cerul ÅŸi pământul. Acestuia noi îi slujim cu râvnă, ÅŸi Acestuia ne rugăm zi ÅŸi noapte pentru noi, pentru tot neamul omenesc ÅŸi pentru sănătatea împăratului”. Proconsulul Galerius: „împăraÅ£ii cei sacri Å£i-au poruncit să împlineÅŸti riturile”. Ciprian: „Refuz”. Proconsulul: „Fii cu grijă”. Ciprian: „Fă ceea ce Å£i-a fost poruncit; într-o situaÅ£ie atât de nedreaptă nu mai e loc de vorbe”. Atunci proconsulul trece la definitiva condamnare după ce pronunÅ£ă grele cuvinte acu­zatoare:,,Ai atras pe mulÅ£i într-o conspiraÅ£ie neruÅŸinată, te-ai făcut duÅŸman al zeilor Romei ÅŸi al riturilor sacre”.,,Ai fost arestat ca făptaÅŸ al unei crime abominabile; te-ai în­tors împotriva tradiÅ£iilor ÅŸi te-ai depărtat de la mentalitatea romană (a romana mente desciveris) ; pentru aceea tu vei servi de exemplu pentru cei pe care i-ai antrenat în ne­bunia ta (scelere tuo): ordinea romană va fi pecetluită cu sângele tău (tuo sanguine sancietur disciplina)”.

În aceste rânduri am ales a ne opri mai mult asupra cuvintelor martirilor decât asupra chinurilor îndurate. Pentru noi astăzi unele descrieri pot părea apăsătoare prin detaliile fizice conÅ£inute. DeÅŸi încărcate uneori de o anumită exagerare literară, aces­te naraÅ£iuni aveau în primul rând menirea de mărturisi despre o nouă taină a trupu­lui, nemaiauzită în lumea păgână. Jertfa creÅŸtinului martir e nedespărÅ£ită de Răstignirea ÅŸi învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este pe cruce până la sfârÅŸitul veacu­rilor. Nu întâmplător, la început liturghia se săvârÅŸea chiar pe mormintele martirilor, iar în tradiÅ£ia Bisericii, până astăzi, antimisul de pe altar conÅ£ine o părticică din moaÅŸ­tele unui martir. Întorcându-ne la primele texte, în anumite descrieri ale supliciului identificarea dintre martir ÅŸi Hristos este explicită. În ciuda slăbiciunilor omeneÅŸti ÅŸi a cruzimii caznelor care desfigurează creaÅ£ia lui Dumnezeu, puterea jertfei întru Hristos transformă creÅŸtinul într-o icoană, urâciunea morÅ£ii convertindu-se în frumuseÅ£ea chi­pului învierii. Mai târziu arta iconografică ortodoxă a ilustrat acest paradox prin ne­număratele imagini ale sfinÅ£ilor înconjurate pe margine de scene reprezentând mo­mentele martiriului, prin care se arată că sfântul participă deja la o realitate de dincolo, peste puterile omeneÅŸti. Iată un extras grăitor în acest sens din Actele marti­rilor din Lion (anul 177). „Blandina fu suspendată pe o bârnă ÅŸi expusă fiarelor care săltau în jurul ei. AÅŸa suspendată părea a avea forma crucii, ÅŸi cu rugăciunea ei fier­binte îi încuraja pe fraÅ£i; în timpul supliciului, aceÅŸtia se minunară a întrezări pe chi­pul ei, chiar cu ochii trupului, pe Acela care fusese răstignit pentru ei, spre încredin­Å£area celor credincioÅŸi că oricine pătimeÅŸte pentru Hristos are veÅŸnică împărtăÅŸire cu Dumnezeul Cel Viu”.

 Ioana Georgescu-Tănase, Roma

Bibliografie:

1.   Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Bastiaensen ÅŸi alÅ£ii, Mondadori, 2007