Adaugat la: 15 Aprilie 2011 Ora: 15:14

PRIMII MARTIRI

„NEBUNIA” CREŞTINILOR ŞI MENTALITATEA ROMANILOR (II) 

„Nu recunosc nici un alt Dumnezeu în afară, de Cel Unic și Adevărat care a făcut cerul și pământul. Acestuia noi îi slujim cu râvnă, şi Acestuia ne rugăm zi și noapte pentru noi, pentru tot neamul omenesc și pentru sănă­tatea împăratului” (Actele martiriului Sfântului Ciprian al Cartaginei) 

Pe fondul crizei imperiului roman provocată de presiunea popoare­lor „barbare”, care deja la sfârşitul secolului al doilea ameninţau frontierele de la nord şi de la vest, atitudinea faţă de creştini s-a în­ăsprit, fiind consideraţi a fi o prezenţă periculoasă şi subversivă pentru ordinea romană. Declanşată în mod punctual sub dinastia Antoninilor (sec. II d. H., împăraţii Traian, Adrian, Marcu Aureliu), persecuţia creştinilor s-a generalizat în timpul împăratului Deciu (250) şi a lui Valerian (257). Edictul lui Deciu îi obliga pe toţi cetăţenii să sacrifice zei­lor Romei în faţa unei comisii care trebuia sa acorde un atestat (libellus) ca dovadă a împlinirii sacrificiului şi deci a loialităţii faţă de împărat. În caz de refuz, urma aresta­rea, apoi, în urma unui ulterior refuz în închisoare, condamnarea la moarte. Edictele lui Valerian (257) mergeau şi mai departe, propunând-şi în mod explicit distrugerea Bisericii. Se ordona închiderea bisericilor şi interzicerea cultului, exilarea episcopilor şi a preoţi­lor. În cazul persistenţei în mărturisire, se decidea condamnarea la moarte, chiar dacă aparţineau clasei senatoriale. După un moment de toleranţă, persecuţiile sunt reluate în vremea împăratului Aurelian (270-275), care, în contextul agravării crizei, îşi propu­ne a fi un restaurator al imperiului (restitutor imperii) şi al religiei romane (restitutor sacrorum). Pentru a întări poziţia împăratului şi unitatea statului, el simte nevoia de a introduce un nou cult, proclamând zeul Soare ca divinitate supremă şi pe împăratul Romei ca reprezentant pe pământ al acestei divinităţi. Mai grav pentru creştini,împăratul este de acum desemnat cu titlul ofi­cial de „dominus et deus”, adică „stăpân şi Dumnezeu”. Această evoluţie culminează cu ultima şi cea mai teribilă prigoană din vre­mea lui Diocleţian (303-304).

Această exasperare a atitudinii statutului faţă de creştini a avut însă efectul invers, anu­me întărirea şi răspândirea creştinismului prin nenumăratele jertfe ale martirilor pe tot cuprinsul imperiului. Vom încerca aici să dăm câteva din exemplele cele mai grăitoare con­semnate în actele martirilor. Ne vom opri pu­ţin în vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), un caz deosebit de interesant în re­laţia sa cu creştinii. Pe de o parte, el este îm­păratul înţelept prin excelenţă, sincer şi stră­lucit adept al filozofiei stoice, care putea să scrie în faimoasele sale cugetări, Către sine însuşi, rânduri ca acestea: „Izvorul binelui gata să se reverse este chiar înlăuntrul tău, doar tu să continui neîncetat să sapi”. Pe de altă parte, el arată dispreţ pentru creştini considerându-i inculţi şi fanatici. Totuşi, el nu poate să nu observe curajul martirilor în faţa morţii, însă priveşte acest comportament ca lipsit de raţionalitate şi de nobleţe, prea „tea­tral”, prea excesiv după gustul său, inferior exemplului detaşat al filozofului în faţa rău­lui lumii şi a morţii. Nu întâmplător chiar în vremea acestui împărat stoic, un alt filozof, sfântul Iustin Martirul, va da o mărturie foar­te diferită despre înţelepciune. Filozof grec convertit la creştinism, Iustin vine din Asia Mică la Roma, unde deschide o şcoală de filo­zofie creştină, contribuind la formarea teolo­giei ortodoxe. El a sfârşit prin a fi denunţat de un alt învăţat, un filozof cinic, şi a pătimit martiriul la Roma împreună cu alţi ucenici (în jurul anului 163). Actele martiriului Sfântului Iustin redau următorul dialog cu prefectul Rusticus. Prefectul îl întreabă: „După care principii trăieşti?”. Iustin: „Am încercat să cer­cetez toate principiile, dar am aderat la cele adevărate ale creştinilor, chiar dacă ele nu sunt împărtăşite de cei care cultivă false în­văţături” /.../. Prefectul: „Şi despre ce învăţătură e vorba?”. Iustin: „Aceea care ne face credincioşi în Dumnezeul creştinilor, cel Unic, care mai înainte de veacuri a creat întreaga lume, şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a Cărui venire /.../ a fost vestită de prooroci”. Prefectul: „De vei fi condamnat şi decapi­tat, crezi că vei urca la cer?”. Iustin: „Nădăjduiesc să mă învrednicesc de aceasta prin râvna credinţei; ştiu că este dat celor drepţi.” Prefectul: „Aşa gândeşti?”. Iustin: „Nu gân­desc, ci sunt absolut convins”.

Un alt grăitor schimb de cuvinte relativ la adevărata filozofie se află în „Actele mar­tiriului Episcopului Fileas” (Egipt). Prefectul Culcianus îl întreabă: „Nu era Pavel un ignorant?”. Episcopul: „Nu, era un evreu care vorbea greceşte şi avea mai multă înţelep­ciune decât oricine”. Prefectul: „Poţi tu să spui că îl depăşea chiar pe Platon?”. Episcopul: „Nu numai pe Platon, dar era mai înţelept şi decât ceilalţi filozofi. El ştia să le vorbeas­că lor. Dacă vrei, îţi voi spune cuvintele lui”. Prefectul: „Tu mai bine sacrifică!”. „Nu sa­crific!”/./. Prefectul: „Era acest Pavel Dumnezeu?”. Episcopul: „Nu”. Prefectul: „Dar atunci ce era?” Episcopul: „Era un om ca şi noi, numai că Duhul Sfânt era în el”.

In acelaşi fel mărturiseşte un alt învăţat, Sfântul Ciprian al Cartaginei, mare epi­scop al Africii romane, autor al unor scrieri fundamentale precum Unitatea Bisericii. El a fost mai întâi exilat şi apoi condamnat la moarte în anul 258, sub edictul de perse­cuţie a lui Valerian. Fiind din rândul înaltei aristocraţii, convertirea lui la creştinism a atras multă atenţie, mai ales prin rolul de seamă jucat în viaţa Bisericii apusene. „Actele martiriului lui Ciprian” (Acta Cypriani) surprind câteva din momentele procesului. De la bun început el mărturiseşte fără echivoc: „Sunt creştin şi episcop. Nu recunosc nici un alt Dumnezeu în afară de Cel Unic şi Adevărat care a făcut cerul şi pământul. Acestuia noi îi slujim cu râvnă, şi Acestuia ne rugăm zi şi noapte pentru noi, pentru tot neamul omenesc şi pentru sănătatea împăratului”. Proconsulul Galerius: „împăraţii cei sacri ţi-au poruncit să împlineşti riturile”. Ciprian: „Refuz”. Proconsulul: „Fii cu grijă”. Ciprian: „Fă ceea ce ţi-a fost poruncit; într-o situaţie atât de nedreaptă nu mai e loc de vorbe”. Atunci proconsulul trece la definitiva condamnare după ce pronunţă grele cuvinte acu­zatoare:,,Ai atras pe mulţi într-o conspiraţie neruşinată, te-ai făcut duşman al zeilor Romei şi al riturilor sacre”.,,Ai fost arestat ca făptaş al unei crime abominabile; te-ai în­tors împotriva tradiţiilor şi te-ai depărtat de la mentalitatea romană (a romana mente desciveris) ; pentru aceea tu vei servi de exemplu pentru cei pe care i-ai antrenat în ne­bunia ta (scelere tuo): ordinea romană va fi pecetluită cu sângele tău (tuo sanguine sancietur disciplina)”.

În aceste rânduri am ales a ne opri mai mult asupra cuvintelor martirilor decât asupra chinurilor îndurate. Pentru noi astăzi unele descrieri pot părea apăsătoare prin detaliile fizice conţinute. Deşi încărcate uneori de o anumită exagerare literară, aces­te naraţiuni aveau în primul rând menirea de mărturisi despre o nouă taină a trupu­lui, nemaiauzită în lumea păgână. Jertfa creştinului martir e nedespărţită de Răstignirea şi învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este pe cruce până la sfârşitul veacu­rilor. Nu întâmplător, la început liturghia se săvârşea chiar pe mormintele martirilor, iar în tradiţia Bisericii, până astăzi, antimisul de pe altar conţine o părticică din moaş­tele unui martir. Întorcându-ne la primele texte, în anumite descrieri ale supliciului identificarea dintre martir şi Hristos este explicită. În ciuda slăbiciunilor omeneşti şi a cruzimii caznelor care desfigurează creaţia lui Dumnezeu, puterea jertfei întru Hristos transformă creştinul într-o icoană, urâciunea morţii convertindu-se în frumuseţea chi­pului învierii. Mai târziu arta iconografică ortodoxă a ilustrat acest paradox prin ne­număratele imagini ale sfinţilor înconjurate pe margine de scene reprezentând mo­mentele martiriului, prin care se arată că sfântul participă deja la o realitate de dincolo, peste puterile omeneşti. Iată un extras grăitor în acest sens din Actele marti­rilor din Lion (anul 177). „Blandina fu suspendată pe o bârnă şi expusă fiarelor care săltau în jurul ei. Aşa suspendată părea a avea forma crucii, şi cu rugăciunea ei fier­binte îi încuraja pe fraţi; în timpul supliciului, aceştia se minunară a întrezări pe chi­pul ei, chiar cu ochii trupului, pe Acela care fusese răstignit pentru ei, spre încredin­ţarea celor credincioşi că oricine pătimeşte pentru Hristos are veşnică împărtăşire cu Dumnezeul Cel Viu”.

 Ioana Georgescu-Tănase, Roma

 

Bibliografie:

1.   Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Bastiaensen şi alţii, Mondadori, 2007 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni