Adaugat la: 15 Aprilie 2011 Ora: 15:14

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I COR. 15, 55), partea I-a

„Am spus de multe ori: „Să mori şi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere! Nu se poate fără cruce (...). Marea greșeală a oa­menilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiu­ne, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patrona­rea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. (...) Pentru că în ce fel aştepţi Învierea dacă fugi de Cruce?” 

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, VEŞNICIA ASCUNSĂ ÎNTR-O CLIPĂ, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008) 

Învierea lui Hristos este adevărul fundamental al credinţei creştine, iar pro­pria noastră înviere este scopul însuşi al vieţii creştine. Căci „dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică, este credinţa voastră. Sunteţi şi acum în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi. Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind pârga învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam toţi mor, şi întru Hristos toţi vor învia” ( I Cor. 15, 16-22).

Hristos a biruit moartea, dar a biruit-o murind pe cruce. El ne-a arătat calea mân­tuirii prin propria Lui persoană — „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14, 6), şi orici­ne năzuieşte să meargă pe această cale, nu o poate face numai pe jumătate şi nu poate dobândi învierea şi viaţa veşnică fără a urma aceleaşi etape ca şi Hristos: drumul cru­cii, patimile şi moartea: „Calea lui Dumnezeu este o cruce de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat la ceruri în mod confortabil(Sf. Isaac Sirul - Scrieri duhovniceşti).

Cum să înţelegem acest adevăr fundamental — şi în aparenţă paradoxal — al credinţei creştine, conform căruia trebuie să murim pentru a birui moartea? înainte de a răspun­de acestei întrebări trebuie să precizăm numaidecât că, oricare ar fi explicaţiile pe care le putem aduce, este vorba aici de o taină de nepătruns prin mijloace omeneşti, ca şi Dumnezeu însuşi, Care nu poate fi cuprins cu mintea, precum lucrurile lumeşti: „Dumnezeu nu este într-un anume fel sau altminteri. Când cineva îşi închipuie că L-a cunoscut pe Dumnezeu şi Îl zugrăveşte într-un fel sau altul, el a cunoscut fără îndoială, ceva, numai că acel lucrunu este Dumnezeu” (Sf. Dionisie, citat de Meister Eckhart — Predici).

 Atunci când cunoaştem — sau credem că cunoaştem — perfect un anume lucru, aces­ta îşi pierde interesul în ochii noştri, iar ra­porturile noastre cu acel obiect sau acea ac­tivitate devin mecanice şi impersonale, precum sutele de gesturi automate pe care le facem în fiecare zi, fără să ne mai dăm seama şi gândindu-ne la altceva — ca atunci când aprindem lumina, deschidem un robi­net, ne spălăm pe dinţi, sau ne urcăm în me­trou... Tot aşa, cea mai mare parte a timpului, rămânem indiferenţi şi insensibili faţă de miracolul vieţii şi al Creaţiei lui Dumnezeu, prezent pretutindeni şi în orice clipă în ju­rul nostru. Oamenii care ne ies în cale pe stradă, vrăbiile, po­rumbeii, copacii, flori­le, norii, soarele, luna şi toate celelalte ele­mente ale cadrului nos­tru de viaţă obişnuit nu mai prezintă nici un interes în ochii noş­tri şi nu mai ascund nici o taină, căci ne în­chipuim că ştim prea bine ce sunt aceste lu­cruri şi aceste fiinţe, iar această cunoaştere părelnică ne face orbi în faţa frumuseţii şi tainei sfinte a lumii şi a făpturilor făcute de Dumnezeu. Toate cunoştinţele şi ştiinţele noastre lumeşti — care reduc realitatea la scara inteligenţei noastre omeneşti, tot atât de neînsemnată în faţa infinitului ca şi min­tea unei muşte, sau a unei furnici — nu sunt şi nu pot fi altceva decât o iluzie care ne face să punem semnul egalităţii între cunoaşte­rea pe care o avem despre un lucru sau o fi­inţă şi lucrul sau fiinţa în sine. Căci mijloa­cele noastre de cunoaştere sunt tot atât de limitate ca şi mintea şi percepţiile noastre, în vreme ce obiectul acestei cunoaşteri, ori­care al fi el — o varză, un melc, o pisică, un fulg de zăpadă, o galaxie —, este nelimitat şi inepuizabil, prin reţeaua sa de conexiuni cu totalitatea Creaţiei şi cu Creatorul Însuşi, prezent pretutindeni unde ceva există: „Căci orice casă, e zidită, de către cineva, iar zidi­torul a toate este Dumnezeu” (Evr. 3, 4).

Astfel un simplu scaun poate constitui, dacă ştim să îl privim cu ochii duhului şi ai inimii, o deschidere către infinit şi un mod de comunicare cu Dumnezeu, aidoma unui obiect sfânt. Căci lemnul acestui sca­un vine de la un copac, iar copacul îşi trage fiinţa din pământ, apă şi soare, şi a fost prelucrat de mâna omu­lui conform unui plan al cu­getului omenesc care îşi trage obârşia din Duhul lui Dumnezeu. Acest scaun conţine prin urmare între­gul univers, în acelaşi timp material şi spiritual, şi tot aşa se întâmplă cu orice alt lucru sau făptură ce există orişiunde, de la particulele sub-atomice până la gala­xii. Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni şi în orice clipă, astfel încât întregul universul material este templul lui Dumnezeu, ca şi trupul nostru de carne: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, Care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9).

Iluzia cunoaşterii – consecinţă inevita­bilă a păcatului lui Adam, care a voit să egaleze înţelepciunea lui Dumnezeu – duce la banalizare, la indiferenţă, la rutină şi la o relaţie maşinală, robotizată, complet ex­terioară, cu lumea înconjurătoare, cu se­menii noştri şi chiar cu propria noastră per­soană. Este mijlocul cel mai simplu şi curent utilizat de cel viclean pentru a ucide sufle­tul lucrurilor şi fiinţelor, cu atât mai efica­ce şi primejdios cu cât trece neobservat şi se prezintă sub aparenţa binelui. Într-adevăr, cine ar în­drăzni să afirme că în lumea de azi, în care raţiunea ome­nească şi ştiinţa lumească au pretenţia de a controla totul, de a conduce totul, de a explica totul, de a rezolva totul, cu­noaşterea a devenit o unealtă a celui rău? Nicicând omul nu a fost atât de învăţat şi de savant ca în zilele noastre, şi nicicând nu a fost atât de orb şi de rătăcit, punând în primejdie natura, planeta şi propria lui specie – uneori îngrijindu-se, e drept, de sal­varea balenelor sau a urşi­lor polari, dar fără să se sinchisească câtuşi de pu­ţin de salvarea propriului lui suflet...

Trăim în lumea desacralizată, dezumanizată, fără nădejde şi fără suflet, a aşa numitelor adevăruri „ştiinţifice” – noţiune care a devenit, în mentalitatea colectivă, sinonimă cu ade­vărul absolut –, care nepu­tând cunoaşte decât apa­renţa materială a lucrurilor, au ridicat materia la ran­gul unui dumnezeu: „Ce este oare în ultimă instan­ţă această materie atotpu­ternică? Ea este un nou Dumnezeu creator, dar lip­sit de data aceasta de ca­racterul lui antropomorf ’’ (C.-G. Jung - Omul în că­utarea sufletului său).

Idolatria materiei şi a slujitorilor ei, al căror ade­văr suprem este moartea, constituie un mijloc de ac­ţiune privilegiat al celui rău, camuflat sub aparen­ţa atrăgătoare a avantaje­lor materiale şi tehnice pe care ni le procură, pentru a distruge sufletul omului care sălăşluieşte în inimă – „Am putea spune că inima este o fiinţă în fiinţă” (Arsenie Papacioc, op. cit.) –, şi pentru a rupe legătu­ra lui vie cu Dumnezeu şi cu viaţa însăşi, Dumnezeu fiind izvorul vieţii sub toa­te formele ei: „Ştiinţa,, aşacum este înţeleasă în zilele noastre, este ştiinţa matematică a naturii, care face abs­tracţie de sensibilitate. Iar dacă ştiinţa poa­te face abstracţie de sensibilitate este pentru că ea face mai întâi abstracţie de viaţă, pe care o exclude din tematica sa și pe care, procedând astfel, este total incapabilă să o cunoască” (Michel Henry – Barbaria, Ed. Grasset).

Conform legilor ştiinţifice, învierea nu există şi nu ar putea nicidecum exista, pen­tru simplul motiv că în ochii ştiinţei nici sufletul omenesc nu există, căci el nu poa­te fi măsurat, cântărit, examinat la micro­scop sau disecat precum o broască...

Toate ştiinţele materialiste şi doctri­nele filozofice inspirate de acestea, sunt în mod obligatoriu reducţioniste – deci fal­se –, în măsura în care studiul materiei inerte şi moarte (chiar şi fiinţele vii, des­prinse de principiul lor spiritual şi lipsite de suflet, sunt moarte în ochii ştiinţei) nu poate şi nu va putea niciodată să pătrundă explicaţia şi semnificaţia vieţii şi a uni­versului, tot aşa cum examinând la mi­croscop structura hârtiei şi a caracterelor tipografice, nu am putea nicidecum înţelege sensul şi rostul unei cărţi; în ochii ştiinţelor materiei, Mein Kampf şi Biblia sunt două obiecte perfect identice – cu excepţia numărului de pagini...

Ideologia materialistă ne minte atunci când se numeşte ştiinţifică, dat fiind că nici o ştiinţă reală nu poate fi fundamentată pe studiul exclusiv al materiei separată de principiul ei spiritual, tot aşa cum fiinţa reală a unei făpturi omeneşti nu poate fi cunoscută prin disecţia unui cadavru. Ma­terialismul nu este nicidecum o ştiinţă, ci o credinţă de tip religios, aflată sub sem­nul satanic al reducerii a toate şi a tutu­ror la aparenţa lor materială, îndărătul căreia se ascunde — precum un dumnezeu unic, atotputernic şi veşnic — moartea: „Doctrina materialiştilor, inerţie univer­sală si mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

(Va urma)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni