De mirare această sărbătoare a Floriilor ⁽¹⁾, care la Ierusalim şi în Biserica Ortodoxă a Galilor ⁽²⁾a dat naştere unor ceremonii aparte. S-ar părea că, în sfârşit, toate se împlinesc, când de fapt totul se prăbuşeşte. Apostolii văd cu uimire şi bucurie cum nepreţuitul lor Învăţător este în fine aclamat ca Mesia în sfântul oraş, pentru ca în seara aceleiaşi zile să fie nevoit să pără­sească trist Ierusalimul, neînţeles şi respins. Câteva zile mai târziu, Îl vor vedea atârnat pe Cruce ca un rob. Să încercăm să înţelegem împreună ce s-a întâmplat în ziua aceea şi să pă­trundem sensul adânc al acestui eveniment care a prilejuit arestarea şi moartea lui Hristos.

Pentru a pătrunde înţelesul, să aşezăm mai întâi evenimentul în contextul de atunci. Hristos era la capătul misiunii Lui pământeşti; conflictul dintre evrei şi Mântuitor este atât de puternic, încât aceştia hotărăsc să îl ucidă (Ioan 7, 1).

Prezenţa lui Hristos în Iudeea devine, aşadar, mai discretă, chiar dacă până la urmă El se întoarce la Ierusalim cu prilejul celor două sărbători de Sukkot ⁽³⁾şi Hanukkah ⁽⁴⁾. După care, la rugăminţile Martei şi ale Mariei, îl înviază pe Lazăr din Betania, care tocmai murise, probabil în primăvară, nu cu mult înaintea Paştilor. Întreg Ierusalimul se cutremură, pen­tru că Betania se situează foarte aproape de cetate ⁽⁵⁾, pentru că această minune este fără pe­reche (trupul mort era deja putrezit, din moment ce mirosea urât), pentru că au existat o mulţime de martori. Această minune dumnezeiască îi va împinge pe farisei şi pe preoţii cei mari să hotărască uciderea lui Hristos (Ioan 11, 53), fiindcă se tem pentru puterea lor: învă­ţătorul din Nazaret îi pune în umbră. Iisus Se retrage atunci în Efraimul Samariei.

Cu şase zile înaintea Paştilor, Iisus îşi vizitează prietenii din Betania care organizea­ză în cinstea Lui o masă (probabil un ospăţ, întru a-I mulţumi de venire), în timpul căreia Maria face dovada unui gest de iubire fără seamăn şi profetic: Îi unge lui Hristos picioarele cu un mir scump ⁽⁶⁾. Domnul Însuşi va spune că I se vesteşte astfel îngroparea. Tot Ierusalimul ştie că Învăţătorul se află în Betania - cetatea fierbe.

A doua zi, deci cu cinci zile înainte de Paşti, Iisus intră în Ierusalim, iar mulţimea, care îl auzise vorbind, Îi iese în întâmpinare ca să Îl aclame. Evenimentul este în sine nemaipomenit. Mulţime de oameni au venit la Ierusalim, în pelerinaj de sărbătoarea Paştilor, evrei din toată Palestina şi de aiurea, dar şi mulţi prozeliţi, mai cu seamă greci, pe care îi aminteşte Sfântul Ioan.

Această mulţime este atât de uluită de învierea lui Lazăr, încât fără ezitare Îl numeşte pe Iisus Mesia cel mult aşteptat, fără să ţină cont de părerea mai marilor iudaismului oficial, înalţii prelaţi, scribii şi fariseii. Mulţimea prooroceşte: profeţia este harul poporului. Mântuitorul vine călare pe un măgar, mânzul măgăriţei ⁽⁷⁾, stând aşezat, făcându-Şi ast­fel intrarea împărătească, mesianică, în orașul sfânt, pe când oamenii îi întind la picioare un covor de haine şi îl aclamă, fluturând prin aer ramuri de palmier (sau de măslin) şi cântând versete din psalmi închinate, prin tradiţie, lui Mesia. Cel mai important este acel verset din Psalmul 117 (118), care zice „Osana! [Fiul lui David, în Evanghelia după Matei], Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (v. 25-26) ⁽⁸⁾. Mulţimea însă adaugă Împăratul lui Israel ⁽⁹⁾, ceea ce provoacă neclarităţi, pentru că Mântuitorul este aidoma numit Împărat al neamurilor în Sfânta Scriptură. Intrarea împărătească a lui Hristos în Ierusalim poartă un caracter profetic, bogat în simboluri.

Mânzul asinei pe care intră Hristos în Ierusalim are aceeaşi semnificaţie ca şi mie­lul: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Asina simbolizează Israelul, care îl poartă pe Hristos. ⁽¹⁰⁾

Este foarte important să subliniem faptul că Domnul nu a in­trat în Ierusalim călare pe cal, animal nobil şi războinic. Mântuitorul este împărat, dar nu precum împăraţii lumii, este un împărat „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), Care „n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească” (Matei 20, 28). Măgarul este un animal care duce în spinare cele gre­le, funcţia lui exclusivă este aceea de a sluji, de aceea trece neobservat ⁽¹¹⁾. Dar asta nu îl împiedică pe Hristos să aibă majestatea regilor, chiar călare pe măgar, fiindcă adevărata mărire este lăuntrică. Nu «covorul roşu» i-a fost aşternut di­nainte, în schimb, oamenii îşi dădeau hainele jos de pe ei, ca să îi iacă din ele covor; vălul care ascundea profeţiile a căzut, iar lucrurile se împlinesc aşa cum au fost scrise. Oamenii aşează înaintea Lui ramuri, aşa cum se dăruiesc florile, şi flutură prin aer lauri de palmier. Sunt laurii vic­toriei, ai generalilor care se întorc victorioşi de la luptă.

Hristos va ieşi biruitor din această bătălie fără seamăn împotriva morţii, a păcatului şi a Satanei. Atâta doar că laurii simbolizează şi martiriul: ca să mântuiască omul, Hristos va îndura martiriul.

Ucenicii Lui sunt uluiţi dinaintea unei ase­menea răsturnări de situaţie şi nu îndrăznesc să-şi creadă ochilor („Pe acestea ucenicii Săi nu le-au înţeles de la’nceput [...]” - Ioan 12, 16). In sfârşit, Iisus este recunoscut ca fiind Mesia. Ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă. Ar fi putut chiar să-şi zică „în sfârşit, am reuşit”. Evangheliile sinoptice merg şi mai departe şi povestesc chiar că Iisus a intrat în Templu şi l-a curăţit (atunci când i-a alungat pe negustori),iar copiii îl aclamau strigând „Osana Fiul lui David”. Totul pare că e bine. Dar, dar...

În primul rând, deşi a proorocit, mulţimea a folosit o expresie ambiguă (în împrejurările respective), Împăratul lui Israel. Evreii încă mai nădăjduiau în vremurile acelea că majestatea politică a Israelului ar putea fi restabilită ⁽¹²⁾. Or, Hristos nu a venit în lume pentru lucrul acesta („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”) ⁽¹³⁾. Şi mai grav, la câteva ore după aceea, când Hristos le vorbeşte oa­menilor deschis (după cum i-au cerut nişte elini, care „se suiseră la sărbătoare să se-nchine” - Ioan 12, 20-28) despre faptul că va muri pe Cruce, gloata începe să se îndoiască. Gloata e profetică, dar schimbătoare. Nu multe zile aveau să treacă până ce vor urla ,Ia-l! la-l! Răstigneşte-l!” (Ioan 19, 15).

Apoi, trebuie să luăm seama la atitudi­nea apărătorilor iudaismului oficial: când au văzut că Iisus este întâmpinat cu bucurie de către copii, în Templu, preoţii cei mari şi scri­bii „s-au mâniat” (Matei 21, 15-16). Cu siguranţă că au fost impresionaţi şi chiar tulburaţi de bucuria poporului în faţa învăţătorului, pe care nu au îndrăznit să îl aresteze - însă nu au dat nici un pas înapoi: dorinţa lor criminală a rămas neatinsă. Şi au pus-o în practică din chiar ziua de Florii, cu ajutorul lui Iuda.

În fine, Mântuitorul însuşi este tulburat, ne spune Evanghelia, ,„Acum sufletul Meu e tulburat, si ce voi zice?” (Ioan 12, 27). Domnul S-a tulburat, ca Om nu poate fi nepăsător la faptul că poporul Ierusalimului îl numeşte Mesia, ceea ce este întru totul adevărat. Ca Dumnezeu însă, El ştie că va muri, ştie că strigătele de bucurie ale oamenilor sunt de moment, superficiale. De altfel, o şi spune: „Izbăveşte-mă, Părinte de ceasul acesta... Dar Eu pentru aceasta am venit în ceasul acesta! Părinte, preamăreşte-Ţi numele!...’’ (Ioan 12, 27-28). Această clipă de sfâşiere lăuntrică anunţă spaima din grădina Ghetsimani, pa­tru zile mai târziu. Ca Om, îl va ruga pe Dumnezeu Tatăl să îi îndepărteze de la buzepotirul martiriului, iar ca Dumnezeu va zice „Facă-se voia Ta!”.

Sărbătoarea Floriilor începuse cum nu se poate mai frumos, printr-o explozie de bucu­rie. Ai fi putut gândi că toate urmau să se îm­pace şi că adevărul avea să învingă, aducând pacea. De la început, însă, ceva neclar s-a făcut simţit, apoi tulburarea s-a instalat trep­tat în sufletul poporului, al preoţilor celor mari şi al scribilor, al ucenicilor Lui şi chiar în inima Mântuitorului: era cu neputinţă a ocoli moartea, fiindcă păcatul omului adu­sese în lume moartea şi ea trebuia înfrântă. Hristos ştie lucrul acesta şi îl primeşte. Binecuvântat să fie în veacul vecilor!

Note:

1. De fapt, duminica frunzelor de palmier (Palmes în original, n.tr), denumire cu mult mai justă, din punct de vedere biblic şi simbolic, chiar dacă în Apus, şi mai cu seamă în Galia, nu prea există palmieri...

2. Din perspectivă liturgică, foarte multă vreme nici la Constantinopol şi nici la Roma nu s-a marcat într-un fel anume acest moment. La Ierusalim, însă, se reconstituia intrarea lui Hristos în oraşul sfânt printr-un alai urmând pe episcopul cetăţii călare pe un măgar. Ritua­lul acesta s-a răspândit în Biserica Galilor sub forma unei îndelungi binecuvântări a Ramu­rilor de Florii, a unei procesiuni în faţa biseri­cii, apoi prin intrarea solemnă a preotului (ur­mat de enoriaşi) în Templu, unde copiii îl întâmpină cu strigăte de bucurie. Această ce­remonie a pătruns în slujba romană la finele anilor o mie. Astăzi, în liturghia bizantină nu mai există decât binecuvântarea Ramurilor de Florii, în timpul vecerniei. În schimb, cu o zi înaintea Floriilor, Răsăritul sărbătoreşte în­vierea lui Lazăr, sărbătoare necunoscută Apu­sului

3. Sărbătoarea Corturilor, care se ţine în luna septembrie.

4. Sărbătoarea evreiască a „Consacrării”. Prăz­nuieşte victoria Macabeilor asupra grecilor.

5. Betania era o aşezare destul de însemnată, situată la 3 kilometri de Ierusalim, pe versan­tul de răsărit al Muntelui Măslinilor. Astăzi i-a luat locul Al-Eizariya, satul lui Lazăr.

6. Evangheliştii Matei şi Marcu povestesc scena în chiar momentul desfăşurării ei, dar o situează în casa lui Simon Leprosul, iar femeia unge cu mir capul lui Iisus. Cât despre Sfân­tul Luca, acesta detaliază întâmplarea: mai întâi femeia plânge, spălând cu lacrimile ei pi­cioarele Domnului, apoi I le şterge cu părul, după care I le unge cu mir. Toate cele trei Evan­ghelii o numesc pe femeie păcătoasă, adică prostituată, fără să îi dea numele.

7. După cum vesteşte profeţia lui Zaharia, care se citeşte la vecernie (Za 9, 9).

8. Osana vine din ebraicul «hochia», a salva, iar hoshi’a-na este o exclamaţie populară, un fel de vivat, care înseamnă «mântuieşte» (ajută). Întâlnim cuvântul Osana în Psalmii 117 (118), 25 şi 12, 2. În Galia, sărbătoarea de Florii mai era numită şi „Duminica Osanalei”. „Binecu­vântat este Cel ce vine întru numele Domnu­lui”, adică binecuvântat fie trimisul Tatălui, Fiul, Mesia. Toate aceste elemente constituie a doua parte a cântării liturgice „Sfânt, sfânt, sfânt....”, în toate riturile.

9. Expresia Împăratul lui Israel se găseşte la Isaia 44, 6 şi Înţelepciunea lui Solomon 3, 15. Domnul este numit însă şi Împărat al neamu­rilor, la Ieremia 10, 7, iar profeţia lui Zaharia, citită în timpul vecerniei, care vesteşte limpe­de sărbătoarea Floriilor, spune doar atât: „iată Împăratul tău vine la tine” (Za 9, 1-12).

10. In vreme ce boul simbolizează neamurile (străine de Israel - n. trad.), care sunt „eunuce” fiindcă nu L-au adus pe lume pe Hristos (Is 1, 3).

11. În profeţia lui Zaharia se spune: „[...] Iată, Împăratul tău vine la tine drept şi El Însuşi Mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Şi El va nimici carele din Efraim şi caii din Ierusalim.”. Şi se mai spune: „Şi belşug va fi şi pace din partea neamurilor” (Za 9, 9-10).

12. Chiar şi după Înviere, Apostolii, strânşi împreună în jurul lui Hristos pe Muntele Sionului, Îl întreabă: „Doamne, oare în acest timp aşeza-vei Tu la loc împărăţia lui Israel?” (Fap­tele 1, 6). Adevărată obsesie la evrei.

13. Răspunsul lui Iisus către Pilat, la întrebarea aces­tuia: „Tu eşti împăratul iudeilor? Ioan 18, 33-36.