Adaugat la: 1 Martie 2011 Ora: 15:14

CINE MERITĂ SĂ SUFERE?

CINE MERITĂ SĂ SUFERE?

   Anul trecut în Săptămâna Mare m-am întâlnit cu o profesoară ca să vorbim despre nişte elevi ai ei pe care îi cunoşteam şi eu. Era des­cumpănită mai ales pentru că se certase cu o fată de 13 ani, la care începuse să ţină în mod deosebit. Ştia de la mine că fata era cam în­căpăţânată şi că educatorii care o cunoscuseră când era mai mică spuneau că atitudinea aceasta îi apăruse după ce tatăl său o bătu­se crunt pe când avea 7 ani.

   -Ne împrietenisem oarecum — începu ea să-mi povestească. Cum îi place să citeas­că, eu îi duceam cărţi despre care apoi vorbeam. Însă acum câteva săptămâni a început să fie din ce în ce mai distrată, uneori chiar visătoare. Am tot încercat să o stimulez, să o întreb ce e cu ea, dar, nu ştiu de ce, devenea din ce în ce mai reticentă. Iar zilele trecu­te, în timp ce încercam să-i vorbesc, m-a înjurat... M-am supărat foarte tare şi am ripos­tat.

   -Cum adică ai ripostat? — am întrebat eu.

   -I-am spus că dacă şi cu tatăl ei s-a purtat tot aşa, atunci nu e de mirare că a bătut-o...

   -Of, nu! Din câte ştiu eu, acea bătaie a traumatizat-o. Când a venit la şcoală după câteva zile şi s-a plâns de durere, învăţătoarea a rugat-o să-i arate unde o doare şi s-a îngrozit: nu exista vreo parte a picioarelor ei care să nu fi fost plină de vânătăi.

   -Săraca!... Însă asta a fost de mult. Acum... nu-mi mai vorbeşte. Vine la ore, dar se întoarce cu spatele la mine şi nu scoate un cuvânt.

   -Pentru că ai atins-o acolo unde o doare cel mai tare...

   -Ştiu că am rănit-o — îmi răspunse ea, însă am făcut-o anumit, ca să-şi dea seama că şi pe mine m-a durut înjurătura ei.

   -Bun, nu-i normal să înjure... Dar poate noi am putea să ne purtăm altfel cu un ase­menea copil, mai ales când ştim prin ce-a trecut.

   -Acasă, copiii mei nu mi-au adresat niciodată asemenea cuvinte. Eu nu am lucrat până acum cu copii care au fost abuzaţi, dar cred că ea ar trebui să-şi fi iertat tatăl. Aşa e creştineşte.

   -Uneori oamenii au nevoie să fie ajutaţi pentru a putea ierta...

   -Bine, dar cum o pot eu ajuta daca ea are o astfel de atitudine? Însuși felul ei de a se comporta dovedeşte că a meritat acea bătaie. Dumnezeu nu lasă să se întâmple nimic fără rost!

   Am simţit o săgetare, ca şi cum aş fi avut înăuntrul meu o gheară care mi se înfip­sese în stomac. Îmi venea să strig: vai, vai! Să se audă până la Cer... vai!

   Cu câtă uşurinţă folosim numele lui Dumnezeu ca să justificăm suferinţa (mai ales a altora)! Cât de uşor vorbim de pedeapsa lui Dumnezeu, sau de îngăduinţa şi rânduiala lui Dumnezeu sau de cruci date de Dumnezeu! Oare am îndrăzni să spunem aceleaşi lucruri dacă am fi faţă în faţă cu Hristos în­trupat? Noi, cei din Biserică, oameni de bună credinţă(1), ne refugiem în tot felul de formule, în loc să ne raportăm la Cel Care a venit în lumea aceasta plină de durere şi violenţă tocmai „pentru ca să nu ne zdrobească nici suferinţa, nici încercările de tot felul care ne împovărează”.(2)În Evanghelii, Hristos nu vine cu explicaţii, nu le spune nici măcar o dată leproşilor, betegilor, or­bilor că-şi merită soar­ta sau că suferinţa lor le-ar fi spre mântuire sau ar fi plata nu-ştiu-cărui păcat. Nu! Hristos face altceva: El vindecă! Iar noi, ca şi creştini, ca ur­mători ai Lui, nu suntem oare chemaţi să-i întărim pe cei care suferă şi astfel să contribuim, la rândul nostru, la vindecare? Cu un cuvânt, cu o privire, cuo    mângâiere. Iar când nu ne simţim în stare de-a face acest lucru, măcar să nu le sporim durerea; să tăcem şi să punem în faţa lui Dumnezeu atât suferinţa celuilalt cât şi neputinţa noastră, cu nădejdea că dragostea Sa le va tămă­dui cumva pe amândouă. 

Bogdan Grecu, Belfast

 

Note:

1.Să nu credeţi cumva că profesoara aceasta e vreo „scorpie”. Nicidecum! E o femeie săritoare şi milostivă. Chiar în timpul conversaţiei noastre, a intrat cu noi în vorbă un bărbat la vreo 30 de ani, care, cu glasul sfârşit a început să ne spună că îşi caută de lucru şi nu găseşte pentru că nu are pe nimeni să-l ajute, căci crescuse la casa de copii. Ea l-a ascultat, i-a spus că e greu să-l angajeze cineva cu câteva zile înainte de Paşti şi de aceea i-a dat nişte bani şi l-a trimis la stareţul unei mă­năstiri din apropiere.

2.Arhimandritul Jacob, „Minunea de a crede”, Apostolia, nr. 6, septembrie 2008, p. 5. A se vedea de asemenea cuvintele sale din articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010, p. 29. 

CINE MERITĂ SĂ SUFERE?

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni