Adaugat la: 1 Martie 2011 Ora: 15:14

PRIMII MARTIRI

„NEBUNIA” CREŞTINILORŞI MENTALITATEA ROMANILOR (I)

   „Am decis să îndreptăm toate după vechile legi şi după ordinea romană şi să-i facem pe creştini, care au abandonat religia părinţilor, să-si revină la o minte rezonabilă. Într-adevăr aceştia au fost cuprinşi de o asemenea în­căpăţânare şi nesăbuinţă că nu mai respectau acele venerabile tradiţii ale strămoşilor, /.../ ci şi-au făcut ei înşişi rânduieli după voia lor şi au atras la aceasta mulţime de neamuri”.

 ÎMPĂRATUL GALERIU, Edictul de la Serdica

    Aceste rânduri ale edictului de la Serdica (311), deşi sunt incluse într-un prim edict de toleranţă acordat după teribile persecuţii îm­potriva creştinilor, sunt semnificative pentru o întreagă tradiţie de gândire care a caracterizat mentalitatea romană de-a lungul secolelor care au precedat creştinarea imperiului sub Constantin cel Mare. Nu se pot înţelege pe deplin mărturiile scrise despre pri­mii martiri dacă nu se are în vedere concepţia despre religie şi stat pe care romanii o cultivau de veacuri. Grăitor în acest sens este şi răspunsul pe care pro­consulul Saturnino îl dă în timpul procesului martirilor (Actele martirilor din Scili) - asupra căruia vom reveni. El exclamă cu o anumită iritare: „Şi noi suntem pioşi!” (et nos religiosi sumus!). Într-adevăr, majoritatea funcţionarilor care i-au persecutat pe creş­tini erau convinşi de datoria lor de a conserva religia şi ordinea romană, considerate a fi fundamentul civilizaţiei prin excelenţă, într-o lume barbară şi haotică. Pentru ei, aceas­tă nouă şi ciudată credinţă într-un Dumnezeu unic, întrupat, mort pe cruce şi înviat, constituia o periculoasă nebunie, o ofensă adusă „minţii rezonabile”, iar în comparaţie cu străvechea religie romană creştinismul li se părea a fi o doar o „superstiţie”, adică o falsă credinţă de dispreţuit.

 

I.PRIMELE PERSECUŢII ŞI „FUNESTA SUPERSTIŢIE” A CREŞTINILOR

   Înainte de a ne opri asupra mărturiilor despre martiri consemnate de creştini în pri­mele „Acte ale martirilor”, vom aminti câteva repere din marile momente ale persecuţi­ilor, referindu-ne chiar la literatura istorică romană. Prima persecuţie din vremea îm­păratului Nero (anul 64 d. H.) este narată de istoricul roman Tacit (Anale, XV, 44), ale cărui cuvinte vorbesc de la sine despre propria viziune a autorului, plină de prejudecăţi faţă de noua religie: „Împăratul Nero, ca să liniştească zvonurile (care-l acuzau de ma­rele incendiu al Romei), îi făcu vinovaţi şi-i pedepsi pe aceia numiţi „creştini” pe care plebea îi ura /.../. Această funestă superstiţie (exitiabilis superstitio), reprimată la înce­put, izbucnea din nou, nu numai în Iudeea, unde se născuse această molimă, dar chiar şi la Roma, locul de adunare a scursurii întregii lumi. Mai întâi au fost condamnaţi cei care recunoşteau de la sine, iar apoi o mare mulţime în urma denunţărilor, fiind acu­zaţi nu numai de incendiul Romei, cât şi de ura faţă de neamul omenesc (odium humani generis)”. Nu departe de această mentalitate este un alt mare istoric latin, Suetoniu, care notează în opera sa Viața lui Nero că au fost prigoniţi „o rasă de oameni ce propo­văduia o nouă şi malefică superstiţie (superstitio nova et malefica)”.

   Încă şi mai bogată în detalii este mărturia unui învăţat şi scriitor din vremea împă­ratului Traian, Pliniu cel Tânăr, care fost pentru o vreme guvernator al provinciei Bitinia (în Asia mică, anul 112 d.H). Confruntat cu mulţimea de proceduri calomnioase împotriva creştinilor, guvernatorul Pliniu simte nevoia de a-l consulta pe împărat, instanţa supremă de judecată a imperiului, expunându-i perplexitatea sa într-o scrisoare răma­să celebră. El recunoaşte că, după ce a încercat în fel şi chip, punându-i la torturi pe cei denunţaţi, să afle ce se ascundea în spatele acestei religii atât de puternic convingătoa­re, nu a reuşit să găsească nimic nelegiuit, ci doar „o superstiţie malefică şi fără măsu­ră”. După cercetările lui, ei nu fac decât să se adune noaptea în anumite locuri, unde re­petă cântări adresate lui Hristos ca Dumnezeu. Se indignează că printre aceşti „nebuni” sunt chiar şi cetăţeni romani. Neputând să-i acuze de vreun delict, propune ca „oricare ar fi situaţia fiecăruia, cel puţin să fie pedepsiţi pentru insistenţa şi încăpăţânarea lor inflexibilă” („pertinacia et inflexibilis obstinatio”). Ca înalt funcţionar fidel ideologiei im­periului, guvernatorul Pliniu consideră că oricum trebuie pedepsit simplul refuz de a sacrifica conform cultului roman, care-i obliga pe creştini să ofere tămâie şi vin în faţa imaginii împăratului. Apoi, ca dovadă în plus a reconvertirii lor, li se cerea să-l bleste­me pe Hristos în prezenţa judecătorului. Împăratul Traian confirmă justeţea acţiunii lui Pliniu, în sensul că aceşti „creştini” trebuiau pedepsiţi dacă erau denunţaţi si dacă nu se lepădau. Totuşi, în acord cu o conştiinţă juridică mai avansată, Traian decide să fie luate în considerare doar denunţurile nominale, având în vedere abuzurile provoca­te de cele anonime. În plus, lasă guvernatorilor de provincii o anumită marjă de apreci­ere în legătură cu asprimea pedepsei. Până la edictul general de persecuţie al împăra­tului Deciu din anul 250, aceasta a fost dispoziţia după care au fost judecaţi şi condamnaţi creştinii.

   Pentru a susţine ideologia imperială, în a doua jumătate a secolului al II-lea un scriitor pe nume Celsus compune o operă împotriva creştinilor (Cuvântul adevărat) rămasă celebră prin răspunsurile date de Părinţii Bisericii, începând cu substanţiala operă a lui Origen din Alexandria, „Contra lui Celsus”, reluată în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare. Celsus se doreşte şi el a fi un apărător al ordinii şi pietăţii romane. După el, dacă toţi romanii s-ar converti la creştinism „ce ar opri ca împăratul să fie abandonat şi ca toate să cadă în mâna barbarilor care n-au nicio lege şi nicio umani­tate, şi atunci orice religie s-ar pierde”. Celsus nu înţelege de ce creştinii nu acceptă cultul divinităţilor romane pe lângă cel al lui Hristos, considerând asta un exclusivism fără sens şi o lipsă de loialism faţă de Roma. El face un apel către cetăţenii Romei „să-l susţină pe împărat cu toate forţele” şi să distrugă acesta sectă periculoasă, înainte ca ea să distrugă Roma.

 

II.PRIMELE „ACTE ALE MARTIRILOR”. „ONOARE CEZARULUI CA CEZAR, DAR FRICA DOAR FAŢĂ DE DUMNEZEU”.

   Cum au reacţionat primii creştini? Nu este locul să ne oprim aici asupra Sfinţilor Părinţi care au răspuns acuzaţiilor şi au dat primele lămuriri teologice în scrierile lor apologetice (adică primele scrieri în apărarea credinţei). Deosebit de grăitoare pentru noi sunt chiar mărturiile directe şi vii din timpul proceselor, aparţinând creştinilor de diverse provenienţe, mai mult sau mai puţin instruiţi. Ele au fost consemnate în prime­le „Acte ale martirilor” în limba greacă si latină, unele prezentându-se într-o formă sim­plă, altele fiind îmbogăţite literar. Ne oprim aici asupra unui prim text în limba latină, Acta Martyrum Scilitanorum (Actele martirilor din Scili, Africa de Nord, anul 180), relativ la procesul desfăşurat în faţa pro­consulului Saturnino. Proconsulul încear­că mai întâi să-i convingă pe acuzaţi: „Aţi putea obţine iertarea de la stăpânul nostru împăratul, dacă v-aţi reveni la o minte re­zonabilă” (folosindu-se aceeaşi expresie gră­itoare pentru mentalitatea romanilor: „ad bonam mentem”). Creştinul Speratus răs­punde: „Noi nu am făcut nimic rău. Nu am insultat pe nimeni. /.../ Suntem supuşi îm­păratului”. Proconsulul: „Şi noi suntem pioşi, iar religia noastră e simplă: jurăm pe împăratul şi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce trebuie să faceţi şi voi”. Speratus: „Dacă mă asculţi în linişte, îţi voi dezvălui taina adevăratei simplităţi”. Proconsulul: „Să nu începi să vorbeşti de rău riturile noastre sacre, că nu te ascult; tu mai bine jură pe împăratul!”. Speratus: „Nu am fu­rat nimic, plătesc taxele; aceasta în virtu­tea Domnului pe care-l ştiu, Regele regilor şi împăratul tuturor neamurilor”. Proconsulul: „Leapădă-te de credinţa aces­ta”; apoi zice către ceilalţi: „încetaţi să vă mai luaţi după nebunia (dementia) acestu­ia”. Un alt acuzat, Cittinus, răspunde: „Nu ne temem de nimeni în afară de Domnul Dumnezeul nostru care e în ceruri”. O cre­dincioasă, Donata, adăugă un cuvânt plin de sens: „Onoarea se cuvine Cezarului ca Cezar, dar frica e doar faţă de Dumnezeu” („Honorem Caesari quasi Caesari; timorem autem Deo”). Proconsulul: „Te încăpăţânezi să-ţi spui creştin?”. Toţi mărturisesc şi mul­ţumesc lui Dumnezeu. Urmează condam­narea la moarte.

   Un alt text referitor la „nebunia” mar­tirilor, păstrat în greacă şi în latină, narea­ză martiriul lui Fileas, demnitar din Alexandria, devenit episcop de Tmui (în Egipt). Prefectul pe nume Culcianus se miră că o persoană aşa de respectabilă a putut ajunge la o asemenea nesăbuinţă („in hanc amentiam venisse”). în timpul procesului prefectul încearcă să-l convingă să-şi „revi­nă în fire”: „Poţi fi puţin rezonabil?”. Episcopul răspunde: „Sunt rezonabil şi tră­iesc rezonabil”. Prefectul: „Atunci sacrifi­că!”. „Nu sacrific!”/./. Prefectul: „Vrei să mori aşa, fără motiv?”. Episcopul: „Nu fără motiv, ci pentru Dumnezeu şi pentru ade­văr”: „Non sine causa, sed pro Deo et pro ve­ritate”.

Ioana Georgescu-Tănase, Roma

 

Bibliografie:

1.Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Basti- aensen şi alţii, Mondadori, 2007

2.Jaqueline Champeaux, La religion romaine, Paris, 1998 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni