Adaugat la: 28 Aprilie 2008 Ora: 15:14

15 martie 1998 – 15 martie 2008, 10 ani de la întronizarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif

Sâmbătă, 15 martie 2008 s-au împlinit 10 ani de la hirotonia întru arhiereu a Înalt Prea Sfinţitului Iosif. Cu acest prilej s-a săvârşit o Liturghie de mulţumire în parohia Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva din Paris, la care alături de Înalt Prea Sfinţitul părinte Iosif au co-liturghisit Prea Sfinţitul Siluan, episcop ales pentru episcopia Italiei, Prea Sfinţitul Marc Nemţeanul, episcopul nostru vicar, împreună cu numeroşi preoţi şi diaconi.

15 martie 1998 – 15 martie 2008, 10 ani de la întronizarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif

15 martie 1998 – 15 martie 2008, 10 ani de la întronizarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif

 

Cuvântul Prea Sfinţitului Siluan

 

Vrednic este şi drept, după sintagma sfântului Ioan Gură de Aur, ca în această zi, să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Aceasta cuprinde în primul şi în primul rând, taina lucrării lui Dumnezeu, taina bisericii, taina ca „sacrament” – mistirion, care s-a petrecut şi se petrece cu cei care suntem aici, „martori”, de acum zece ani, sau pentru cei ce sunt aici, de ani şi ani... E vorba de fapt de lucrarea lui Dumnezeu, care cuprinde întreaga dimensiune a vieţii noastre, şi Care este ca un „aluat”, zice Domnul, care, deşi puţin fiind, „dospeşte toată framântătura”[1], lucrând lucruri dumnezeieşti şi desăvârşite prin slujitori nedesăvârşiţi... Noi înşine aducem astăzi mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu care a ridicat slujitori, secerători în „secerişul” cel duhovnicesc, în lumea şi în vremurile în care noi trăim. Lucrare care s-a plamădit acum zece ani, sau mai bine zis, acum zece ani a răsărit din nou, după cum răsare câteodata, într-un câmp, din sămânţa însămânţată cine ştie cu câţi ani în urmă, câte o plantă, răsare câte o floare minunată cu mirosuri deosebite... Aşa a lucrat Dumnezeu şi pe acest pământ, as îndrăzni să spun „arid”, al Europei Occidentale şi Meridionale.

Şi iată că în acest pământ, al „exilului” pentru mulţi dintre confraţii noştri ajunşi aici în  anii 50 sau 60, pământ al pribegiei pentru cei care au venit după anii 90, Dumnezeu a prefăcut şi preface tragedia dezrădăcinării de ţară şi neam, în apropiere de „cele sfinte”, în întâlnire cu Cel ce este Viaţa şi fericirea cea adevărată: „întristarea voastră, zice Domnul ucenicilor Săi, se va preface in bucurie”[2]. Şi aceasta se petrece în continuare, după cum putem vedea si constata, şi pe pământul Franţei şi pe pământul Italiei şi pe pământul Spaniei şi Portugaliei şi în toate ţările peste care are jurisdicţie Mitropolia noastră. Şi de aceea bine ar fi să ne dăm seama că noi avem privilegiul de a fi părtaşi la un „fragment” care se înscrie în pronia Lui Dumnezeu, care se desăvârşeşte mai ales de la întruparea Lui şi intrarea Lui în „istorie”. Fiul lui Dumnezeu întrupat, vine şi dă rod şi face să rodeasca ariditatea lumii acesteia, ariditatea păcatului, însuşi sufletul omului, care fără harul lui Dumnezeu este un „pământ păcătos”, cum spune sfântul Siluan, şi face să rodească,prin slujitori, aş îndrăzni să zic, ca noi, prin slujitori care n-au avut alte „mijloace” decât bunăvoire şi sinceritate şi, să-mi fie îngăduit, chiar acea „iresponsabilitate” în sensul bun al cuvântului, adică „negrija” faţă de ceea ce ar putea să fie viitorul, „ne-chibzuiala” aceea de „oameni mari”, care se gândesc dinainte la „ce va fi”, şi la ce se pot  şi la ce nu se pot angaja.

Acea inocenţă duhovnicească (gr. ameremnia), „negrija”, fără-de-grija, proprie copiilor, proprie „ascultătorilor”, pentru că ascultarea este asemenea stării în care petrece un prunc ce doarme în braţele maicei sale, pe toată durata călătoriei. Aceasta a fost starea în care s-a lucrat şi s-a reînceput ceea ce de fapt Dumnezeu lucrează de veacuri pe aceste meleaguri, acest fragment înscriindu-se în lucrarea lui Dumnezeu pe acest vechi şi bătrân pământ al Europei. În această Europă creştină, unde au fost atâţia sfinţi, ierarhi si monahi şi cuvioase, şi cuvioşi, aşa cum este şi cuvioasa Genoveva, ocrotitoarea Parisului, lucrarea lui Dumnezeu a dat roadele sale. Şi iată că în aceşti zece ani a ridicat roade dintr-o realitate care părea că nu mai duce nicăieri în mod deosebit şi că nu mai are un viitor chiar atât de clar şi de viu... Şi din această „puţină dospitură”, – pe care văzând-o ne cutremurăm cu înfricoşare constatând la ce s-a ajuns şi unde a adus Dumnezeu lucrarea Lui – a renăscut încă o dată şi cu aceeaşi vigoare şi autenticitate precum cea aşezată de apostoli şi cu aceeaşi continuitate în dreapta credinţă. Şi veacul nostru, generaţia noastră, este învrednicită de a lua parte la o asemenea mare taină pentru care în inimile noastre se cade să mulţumim lui Dumnezeu, pentru care în inimile noastre se cade să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru că ne face părtaşi la asemenea lucrări dumnezeieşti.

Să înţelegem că noi aici nu suntem doar o structură care se instalează, cum s-ar putea vedea mai ales din exterior, ci suntem parte vie dintr-o realitate organică pe care Dumnezeu o lucrează cu oamenii, dincolo de toate neputinţele omeneşti. Pentru aceasta ne-am strâns astăzi aici, pentru că, fie că am fost părtaşi dinainte, fie că am fost părtaşi de acum zece ani, fie că suntem veniţi de curând, noi trebuie să ne trezim la această conştiinţă astăzi. Şi, pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi că şi noi ca şi alţii, ca şi apostolii Domnului, am intrat la secerat unde n-am semănat. Iar cei care au semănat poate uneori cu lacrimi, că nu aveau nici preoţi, că nu aveau nici purtători de grijă, că le era şi frică poate de preoţi şi de slujitorii lui Dumnezeu... au făcut posibilă aceasta lucrare a lui Dumnezeu cu o generaţie sau două generaţii mai târziu, şi astăzi noi venim şi secerăm unde n-am semănat şi, în acelaşi timp, semănăm unde Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, va secera altă dată.

Asta ne face şi responsabili şi ne încurajază, că vedem că Dumnezeu chiar din aproape nimic, face de toate, face lucrarea Lui şi o face să crească în lumea aceasta, să se prelungească în muguri şi muguri de preoţie, de episcopat, defamilii creştine, de călugărie... Aceasta este taina – sacramentum, taina – mistirion, în sensul profund al lucrării lui Dumnezeu, aceasta este Biserica cu B mare, adică adunarea mădularelor vii, altoite pe Hristos cel pururea veşnic „ieri şi azi acelaşi”, care lucrează, iată, şi în mădulare purtătoare de păcate şi uneori de neputinţe, ca şi noi.

Şi astăzi, Înaltpreasfinţia Voastră, nu putem decât să ne bucurăm pentru asta, însă ne şi cutremurăm la responsabilitatea care ne stă înainte, aceea de a semăna, de a face să crească ceea ce s-a semănat, de a semăna mai departe, şi de a învăţa pe alţii să semene, de a învăţa pe alţii să dea Slavă lui Dumnezeu, pentru trecut şi pentru prezent. Zicea un părinte : „dacă nu cinsteşti trecutul şi nu ştii să îl venerezi, nu reuşeşti să fii slujitor al prezentului”. Aceasta, uneori, poate tinereţea noastră nu o înţelege, mai ales atunci când suntem pregătiţi mai mult intelectual decât duhovniceşte şi devenim foarte uşor critici ai unei realităţi pe care nu am trăit-o, şi pentru aceasta noi cerem iertare astăzi lui Dumnezeu şi Îl rugăm să ne ajute să deschidem ochii, să înţelegem că lucrarea Lui se face aşa cum am văzut deja, în această perioadă pe care am trăit-o, la care am fost martori oculari.

Şi iată că lucrarea aceasta care începea cu o adunare de preoţi, care poate nu era mult mai mare decât soborul de astăzi, a ridicat nu numai o mitropolie, ci a adus, a dat Bisericii doua fiice, doua mirese care sunt pregătite să îşi primească mirii lor, pe pământul Italiei şi pe pământul Spaniei şi Portugaliei. Şi tot ea a dus miri la mirese parohiale în atâtea şi atâtea comunităţi din Europa Occidentală şi Meridională unde, ştiţi, fraţilor, femeia aceea care stă în casă, care îngrijeşte un bătrân pentru câteva sute de euro, a plâns duminicile şi posturile pentru că nu poate să se spovedească, pentru că nu poate să meargă la Liturghie, pentru că nu poate să dea un pomelnic. Un suflet ca acesta s-a spovedit o dată înainte de Paşti. Cerea iertare şi nu se socotea vrednic să vină să se apropie de cele Sfinte – deşi trăise într-o viaţă de „pustnicie”, de zăvorâre, acei ani –, pentru că nu a ieşit din casă şi nu a putut să meargă să facă nu ştiu câţi kilometri, sute poate, că să ajungă la o Liturghie. Pentru astfel de suflete, iubiţi fraţi preoţi mai ales, suntem noi chemaţi să slujim, pentru acele suflete care pribegesc prin întreaga lume. Şi aceasta ne face să înţelegem ceea ce au trăit sufletele care au fost aici cu ani sau chiar mai multe zeci de ani înaintea noastră, şi să înţelegem cu câtă delicateţe şi blândeţe trebuie noi să ne apropiem de aceste realităţi, ca să nu stânjenim lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta a fost marea taină şi marea lucrare pe care Dumnezeu a lucrat-o în această Mitropolie. S-a lăsat să iasă fiecare răsad şi când a fost câteodata strâmb şi când a fost cu spini, şi când a fost amestecat în altoiul lui cel adevărat, a fost lăsat să crească, s-a ridicat, oblojindu-se cum s-a putut. Astfel a fost cu putinţă să se ţină împreună contrariile, pentru că aceasta este lucrarea părintească a Bisericii. Harul episcopatului este lucrarea de a ţine contrariile împreună, şi de a ţine împreună nişte realităţi uneori antagonice, în dragostea aceea împărtăşită de la însuşi Hristos, Arhiereul cel veşnic, care ţine contrariile împreună, şi care niciodată nu leapădă pe una pentru cealaltă. Aceasta este lucrarea cea adevarată a preoţiei lui Hristos de care avem parte toţi care astăzi suntem hirotoniţi şi avem epitrahil după gât. Aceasta suntem chemaţi să înţelegem astăzi : că lucrarea lui Dumnezeu se face, nu înstăpânindu-ne peste ea, nu instalându-ne, şi nu căutând poate de prima dată, să avem un tron arhieresc sau o aşezare bisericească cu rânduială, sau o parohie în care noi să punem de la început totul în ordine, ci o lucrare în care noi avem în gând frica lui Dumnezeu, frica de a nu stânjeni cumva lucrarea lui Dumnezeu, chiar şi din zel prea mult, nu mai vorbesc din nepăsare, Doamne fereşte! , să nu fie! Aceasta s-a întâmplat până acum, aceasta s-a făcut în aceşti zece ani, aceasta suntem chemaţi să facem pentru a duce mai departe ceea ce s-a început.

Plouă, e pământul uscat, plouă şi te duci în pădure şi dai peste mulţime de ciuperci, peste mulţime de flori. Cine le cheamă pe ele să crească ? Dacă Dumnezeu poartă de grijă de flori şi de ciuperci, şi de sămânţa aceeea pe care o însămânţezi în grădină, dacă Dumnezeu poartă de grijă de aceste seminţe stricăcioase, atunci, să deschidem ochii, iubiţi fraţi, ca să vedem cum a purtat Dumnezeu grijă să crească şi „să ridice lucrători în secerişul său cel duhovnicesc şi să înmulţească puterea dreptei credinţe” în zilele pe care noi le trăim.

Aceasta ne trimite la „toţi cei care s-au proslăvit întru credinţă, strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, binevestitori, mucenici, mărturisitori, postnici şi tot sufletul drept carele întru credinţă s-a desăvârşit”, aşa cum zicem la Dumnezeiasca Liturghie. La toţi cei care pe aceste meleaguri s-au aşezat şi pe meleagurile tuturor ţărilor în care slujeşte şi cărora le poartă de grijă Mitropolia noastră, şi pentru aceasta încă o dată să mulţumim lui Dumnezeu şi sfinţilor. Să ne dăm seama că urmaşii lor suntem, că nu suntem singuri, dar să înţelegem şi că, dacă ceva a crescut, aceasta s-a întâmplat pentru că a fost lăsat să crească şi a fost oblăduit şi a fost rânduit şi a fost cercetat, nu degrab umblând, ci cu o răbdare câteodată fără margini, nu degrab, uşor, liniştit, dincolo de toate, poate cu frământări lăuntrice, dar nemanifestate în afară, aşa cum câteodată caracterele noastre ne împing să o facem. Şi de asta ne bucurăm să fim astăzi aici, şi aducem mulţumire şi gând de rugăciune şi de salutare, fiecare din părţile din care venim şi din ţările din care venim, şi din parohiile cu care avem de a face, - sigur sunt în asentimentul părinţilor- , pentru toate care s-au împlinit întru mântuirea noastră. Şi pentru aceastea toate, rugăm pe Dumenzeu să păstreze pe mitropolitul nostru „întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept lămurind, drept învăţând” cuvântul lui Dumnezeu. AMIN.

 

(Fragment din Cuvântarea rostită de Prea Sfinţitul Siluan, în parohia Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva  din Paris)



[1] Lc cf. 1 Cor. 5, 6.

[2] In 16,20  - «Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie »

15 martie 1998 – 15 martie 2008, 10 ani de la întronizarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni