Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de ne­răpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferin­ţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă pri­veşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

   Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai gă­sit la el? ce ai găsit la ea?” - şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?...” Şi se dove­deşte că, da, aşa şi este - omul cu pricina e mi­nunat, pentru că cel care iubeşte vede doar ră­nile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la ca­păt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osân­dească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciu­ne” faţă de om, acesta este adevăratul princi­piu al dragostei.

   Antonie de Suroj, Taina iubirii

   Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a vă­zut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubeas­că şi pe fratele său.

   I Ioan, IV, 20-21

   Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, ori­ce purtare cu oamenii care nu e la nivelul gra­ţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alunga­rea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...

   Nicolae Steinhardt, Acum ştiu, am aflat si eu...

   Se zicea despre avva Theodor că în­tr-o zi, pe când şedea la schit, a ve­nit la dânsul un demon vrând să intre la el; însă Theodor l-a legat la intrarea în chilie. Apoi un alt demon a încercat să in­tre, dar şi pe acesta l-a legat bătrânul. Venind şi un al treilea demon i-a găsit legaţi pe cei doi şi i-a întrebat: „de ce staţi aici, afară?”. Şi i-au răspuns lui: „fiindcă înlăuntru şade cu­viosul şi nu putem intra”. Insă cel de-al trei­lea demon, fără a fi descurajat, şi-a făcut avânt să intre în chilia bătrânului. Iar avva Theodor l-a legat şi pe el de îndată. Deci, temându-se demonii de rugăciunile bătrânului, l-au ru­gat zicând: „slobozeşte-ne pe noi”. Iar bătrâ­nul le-a zis: „duceţi-vă!”. Şi ruşinându-se ei, s-au risipit de acolo.

   Avva Theodor al Fermei, Patericul egiptean

   In A douăzeci si cincea oră de Virgil Gheorghiu vedem un ţăran român mâncând cu gravitate, atenţie şi re­cunoştinţă, ca şi cum s-ar împărtăşi. Când masa este sărbătoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeşte. „Daţi mulţumire pentru toa­te”, spune Pavel („euharistie” = mulţumire).

   Există un anumit mod de a ne spă­la, de a ne îmbrăca, de a ne hră­ni, cu hrană sau cu frumuseţe, un anumit fel de a-l întâmpina pe celălalt, un fel euharistic. Şi cred că mai există un mod euharistic de a ne duce la bun sfârşit treburile zilnice, aşa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleaşi (în fond, textul rugăciunii Tatăl nostru vorbeşte de pâine, nu de vin, iar pâi­nea conţine ideea de necesitate); e nevoie de puţină detaşare şi pur şi simplu să nu uităm de Dumnezeu, chiar dacă nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea şi, la limită, inca­pacitatea noastră de a dărui.

   Olivier Clement, Tâlcuire la rugăciunea Tatăl nostru

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine.

Tu singur ştii ce-mi trebuie.

Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.

Dă-mi să-mi văd nevoile mele care sunt as­cunse de mine.

Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâ­iere, numai să stau în faţa Ta,

Inima mea îţi este deschisă.

Pun toată nădejdea mea spre Tine.

Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu, vezi şi fă cu mine după mila Ta.

Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.

Loveşte-mă şi mă vindecă.

Mă minunez şi tac înaintea voii Tale celei sfinte prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.

Mă aduc pe mine spre jertfă Ţie.

N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.

Învaţă-mă să mă rog,

Însuţi Te roagă întru mine.

    Antonie de Suroj, Rugăciune

Selectia textelor : Daniel Chira