Biserica, în înţelepciunea ei duhovnicească, dar şi formator-catehetică, a rânduit, de-a lungul anului, perioade hărăzite prăznuirii şi îndulcirii din toate bunătăţile dăruite nouă de Dumnezeu şi perioa­de în care să luăm aminte la noi înşine, la starea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de cei de aproape ai noştri şi în care să ne nevoim (nevoinţă-gr. askesis-exerciţiu) întru a nu da curs imediat – in­stinctiv – cerinţelor şi nevoilor firii noastre care nu au un caracter vital şi imediat necesar.

Una dintre aceste perioade, cea mai lungă şi cea mai importantă din an, este peri­oada Postului celui Mare sau al Paştilor, care se mai numeşte în popor şi al Păresimilor (de la quaresima, – patruzeci, numărul zilelor care îl compun).

Numărul celor patruzeci de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, nu­măr care a variat în timp, este socotit ca o zeciuială din numărul zilelor anului pe care fiecare creştin este che­mat să o dea Celui Care binecuvintează „cununa anu­lui”, făcând din acesta anul mântuirii. El este legat tot­odată şi de perioada în care, în antichitatea creştină, cei care doreau să se boteze, după ce se înscriau la epi­scop, însoţiţi fiind de un martor creştin, se pregăteau prin cateheză şi post, pen­tru naşterea din nou, „din apă şi din Duh” (cf. Ioan, cap 3), în ajunul praznicului învierii Domnului.

Dacă odinioară, în această perioadă, creştinii – obştea bisericii – se adă­ugau în mod firesc la nevoinţa, celor care se pregă­teau pentru a primi botezul, ca într-o reînnoi­re a ceea ce trăiseră deja, fie ca prunci, fie ca adulţi, astăzi, cu foarte mici ex­cepţii, nevoinţa postului se reduce, aproape în exclu­sivitate, la păstrarea unor reguli gastronomice şi de morală exterioară care, fără să fie ceva negativ sau de lepădat (Doamne fereş­te!), nu aduc celor care le urmează decât satisfacţia – amestecată adesea cu slavă deşartă – de a mai fi „postit” încă o dată postul Paştilor...

Apare aşadar necesitatea de a reconsi­dera felul în care perioada Postului Mare ar putea căpăta conotaţii noi din Tradiţia ve­che care să facă din aceasta mai mult decât o dietă ortodoxă...

Anul 2011, declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An Omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, poa­te să constituie în sine şi, cu atât mai mult, în perioada premergătoare Paştilor, un pri­lej de a ne reconsidera darurile Botezului şi, mai ales, de a ne recapitula şi însuşi, mai per­sonal şi mai responsabil, făgăduinţele care s-au făcut, în numele nostru, de către naşi. Totodată, această perioadă poate să consti­tuie şi o conştientizare mai responsabilă a ceea ce înseamnă „năşitul”, atât pentru cei care sunt sau vor fi naşi, cât şi pentru cei care sunt în situaţia de a alege naşi pentru Botezul (sau Cununia lor sau a) copilului lor.

Ce s-a întâmplat la Botez? Ne-am lepă­dat, prin mărturisirea naşului, „de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toată trufia lui şi de toată slujirea lui”. Prin aceasta am „întors spatele” „Stăpânitorului lumii acesteia” şi întregii lui urzeli de curse în calea „unirii” noastre cu Hristos. Adică ne-am lepădat de „duhul înşelăciunii, duhul vicleşugului, duhul slu­jirii idoleşti şi a toată lăcomia, duhul min­ciunii şi a toată necurăţia, care lucrează după învăţătura, diavolului”. Perioada aces­tui post poate constitui o luare aminte la sine şi la măsura în care duhurile de care ne-am lepădat ne mai dau sau nu târcoale – fini sau naşi. Dar să nu rămânem doar la aceasta! Pentru că viaţa în Hristos, la Care ne-am altoit prin Botez, este mult mai mult decât lepădarea de cele potrivnice Lui! Pentru că „ne-am unit cu Hristos şi credem Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu şi ne în­chinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de-o-fiinţă şi nedespărţite”. In ce măsură am rămas credincioşi – fideli – celor făgăduite cu faţa spre Răsărit, spreAltar – fini şi naşi? Iată o altă întrebare la care se poate cugeta mai cu răgaz în aceas­tă perioadă... Dar pentru a putea face aceas­ta, e necesar ca, fiecare dintre cei care vrem să ne luăm în serios statutul de creştin, să ne reîmprospătăm memoria cu cele lepăda­te şi făgăduite la Botez, pentru a nu mai zăbovi în necunoştinţă şi a ne mai lipsi de roadele cele bogate şi de-viaţă-dătătoare ale Botezului.

Pentru aceasta, Biserica ne pune înain­te, în duminicile dinaintea postului şi din timpul postului (neuitând că fiecare săptă­mână a postului dezvoltă şi lămureşte cele arătate duminica), chipuri ale trăirii depar­te de Dumnezeu şi foloasele căutării la Dumnezeu, tocmai pentru a ne da posibilita­tea de a ne evalua şi de a ne oglindi şi de a ne regăsi pe noi înşine în unul sau altul din­tre aceste exemple, pentru a ne împrospăta memoria şi priceperea, spre a nu persevera în direcţii greşite, având în vedere că atmo­sfera duhovnicească a lumii în care petrecem ne predispune la a jertfi tot timpul şi toată vlaga şi viaţa noastră pe altarul „vremelni­cului” şi „palpabilului”, ne mai lăsând loc veş­nicului şi nematerialnicului...

De aceea, Postul Paştilor este un prilej de a ne reconsidera şi felul în care ne hră­nim sufletul. Pentru a putea rezista în bă­taia „epidemiilor” duhovniceşti care bântu­ie prin lumea în care trăim, avem neapărată şi continuă nevoie, pentru su­flet, în aceeaşi măsură ca şi pentru trup, de ,hrana, cea tare”, proprie fiilor lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu – „că nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4) – şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos – „adevărată mâncare şi adevăra­tă băutură” (Ioan 6, 55).

   Fie ca perioada postului în care am intrat, să vă fie tuturor spre bucurie şi folos!

+Episcopul Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei