Adaugat la: 1 Decembrie 2010 Ora: 15:14

LOCUL DUHOVNICESC AL ROMÂNILOR DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

SCHITUL PRODROMU (I)

LOCUL DUHOVNICESC AL ROMÂNILOR DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

 Iată, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns - pentru a şaptea oară - în Sfântul Munte, în prima  săptămână a Sfântului şi Marelui Post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînţeles (şi) Schitul Românesc Prodromu.

    Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul 845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul — care-şi avea locuinţa (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavră, pe dealul ce se numeşte Palama — în­tr-o noapte, ieşind din chilie şi stând la ru­găciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate adică Maicii Domnului —Ocrotitoarea Sfântului Munte.

   Şi între­bând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceas­ta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca «în timpurile mai de pe urmă» să se ridi­ce în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale.” Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un para­clis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în oaza spiritualităţii româneşti.

   Nu m-am înşelat, nici de această dată, când am constatat că cei mai mulţi monahi în Sfântul Munte, după greci, sunt româ­nii ostenitori la schiturile româneşti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe - Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe - Kapsala şi altele... Dar, nu în ultimul rând, şi muncitorii cei mai mulţi din Agion Oros (în greceşte - Sfântul Munte) sunt tot ro­mânii, care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă... De asemenea, am avut şi avem duhovnici vestiţi, aici, pe Părintele Petroniu Tănase — actualul sta­reţ al schitului Prodromu — cel care a revi­gorat acest sfânt lăcaş de închinăciune - din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci şi cinci de ani... Apoi pe Părintele Iulian - tot de la Prodromu şi nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe — Colciu, trecut între timp, la cele veşnice.

   Şi totuşi, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai ro­mânii - ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de do­cumente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea - nu au avut aici niciun lăcaş pro­priu până în urmă cu un veac şi jumătate şi nici acesta nu este ridicat la rang de mă­năstire ci este doar un schit!... Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt greceşti, una rusească — Sfântul Pantelimon, alta sâr­bească — Hilandar şi alta bulgărească — Zograful.

   Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci ro­mânii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, şi sunt, o prezenţă exemplară în „Grădina Maicii Domnului”. Este atestat încă din sec. al XIX-lea că vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş - rectitorită de vo­ievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 şi numărând foarte mulţi monahi de origine română, a fost supranumită mul­tă vreme „Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba - după cum spune (şi) scriitorul Răzvan Codrescu - într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească în­tr-un singur stat puternic şi într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsu­ră (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. XX, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toa­tă istoria noastră este presărată cu mari tră­itori şi martiri ai dreptei credinţe).

   O lămurire edificatoare, în acest sens, este şi aceea a Părintelui Petroniu Tănase, cu care am stat de vorbă, care a spus că: „Sihaştrii din Carpaţi veneau la Athos, fi­indcă găseau aici condiţii de viaţă sihăstrească, de viaţă pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor ci, când s-a întâmplat să se stabilească în mănăstiri de obşte (în chino­vii) au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit via­ţa sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului — dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii.” Abia în sec. al XIX-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor şi, astfel, au întemeiat Schitul Prodromu. Este de altfel grăitor pentru vo­caţia sihăstrească românească a înduhovnicţilor români, faptul că primii trei stareţi de la Prodromu - Nifon, Damian şi Ghedeon -s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând un testa­ment în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie şi, din care, iată spicuim şi noi câteva îndemnuri, cum ar fi: „Fraţilor, aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vremea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi cununilor,şi că după trecerea acestei vieţi nu mai foloseşte lanimic pocăinţa. Să aveţi dragoste între voi, să fiţi smeriţi, buni, ascultători şi lesne ier­tători unii altora. Siliţi-vă din toate pute­rile să păziţi pacea dintre voi, iar deasupra patimilor şi gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, şi, mai mult decât toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieşi­rea din viaţa aceasta şi spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos...”.

   Dinaintea altarului bisericii mari — ri­dicată între anii 1857 şi 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neîntrerupt o can­delă care aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele acestui cuvios stareţ Nifon - care a trecut la cele veşnice în anul 1899 şi care este, cum am mai spus, întemeietorul şi cel dintâi stareţ al Schitului Prodromu „acest sfânt lăcaş românesc... cu viaţă chinovitică (de obşte), fondat ca azil (spiritual) al tu­turor românilor, fară deosebirea lor” (cum citim în Pisania de deasupra intrării în Biserică,neostentativ încadrată de tricolo­rul românesc).

   Inainte de actualul schit, pe locul re­spectiv se înălţa doar paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi astăzi, fiind refăcut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 când „a fost reînnoit de mona­hul Iosif Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscrip­ţie ce se află pe peretele sudic al mănăsti­rii) dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitu­lui - în greceşte „prodromos” înseamnă „înainte-mergător” — referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezătorul — care este ocrotitorul aces­tui sfânt aşezământ. Icoana făcătoare de minuni a Botezătorului — care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul seco­lului XIX se osteneau pe lângă acest para­clis trei sihaştri români — duhovnicul Iustin cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie - caresunt cei dintâi care au avut de gând să ri­dice acolo un schit „ca să aibă şi Românii un sfânt lăcaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă ro­mânească.” Cerând, pentru aceasta, bine­cuvântarea Marii Lavre — mănăstirea în­temeiată de Sf. Atanasie Athonitul, de care aparţine schitul nostru — au primit-o în anul 1820. Din păcate, însă, proiectul nu s-a putut îndeplini atunci, ci numai câteva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost re­luată de moldovenii Nifon şi Nectarie, că­rora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea în anul 1851 şi care, în anul 1856 au do­bândit şi binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub auto­ritatea căreia se află şi astăzi Sfântul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a spri­jinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoa­re de la poporul cel binecredincios.

   Aşa a luat fiinţă schitul care astăzi este restaurat în întregime — graţie stareţului său de peste 35 de ani — Părintele Petroniu Tănase, şi a iconomului ei - Părintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, în vara anului 1999, la Oradea - la invitaţia ASCOR - Filiala Oradea şi a vorbit despre Sfântul Munte Athos şi despre Schitul Prodromu, în special) — (şi) care a fost aju­tat, foarte mult, (şi) de către orădeni — în special de către domnul rector Teodor Maghiar — care a vizitat, de mai multe ori Sfântul Munte şi Schitul şi care este pome­nit, aici, cu mult respect şi cu multă recu­noştinţă. Aşezământul — cu cele trei para­clise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri şi al Sfântului Ioan Botezătorul), cu cele cinci icoane făcătoare de minuni — dintre care cea mai vestită este Maica Domnului Prodromita, „cea ne­făcută de mână omenească”, cu numeroa­sele lui sfinte moaşte, cu impunătoarea clo­potniţă, cu stăreţia, cu impunătoarea bibliotecă, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oas­peţi), cu bolniţa (spitalul), cu chiliile, cu marea cisternă subterană, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodăreşti şi cu ce­lelalte acareturi, alcătuiesc, aşadar, o lume în sine, după o sfântă rânduiala athonită, mărturisind exemplar, „prezenţa monahis­mului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei” — după cum spunea Prea Cuviosul Părinte Stareţ Petroniu Tănase.

   Iată, în câteva rânduri, ceea ce a fost, ceea ce este şi, mai ales ceea ce va fi Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos — la care vin cu toată evlavia şi bu­curia, pentru a se închina, toţi românii săvârşitori de pelerinaj în Grădina Maicii Domnului.

   Tot în această călătorie i-am adresat (şi) câteva întrebări, spre conturarea unui cu­vânt de folos, Părintelui venerabil şi nonage­nar Petroniu Tănase — Monahul athonit şi autentic ori Stareţul desăvârşit — care ne-a vorbit despre Osândirea aproapelui ce nu este un păcat mic, căci sfinţia sa, retras fi­ind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, ne învaţă că tră­irea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoinţă, ci şi mângâiere dumnezeiască din partea haru­lui. In drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Aşadar, Stareţul Schitului Românesc Prodromu aflat astăzi la 96 de ani, ne vorbeşte (1)despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existen­ţa fericită alături de El, în veşnicie

   (Va urma)

Stelian Gomboş, Bucureşti

 1. Interviul va apărea în unul din numerele viitoare.

  

LOCUL DUHOVNICESC AL ROMÂNILOR DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni