Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă po­porul şi scriitorii români) e mai pu­ţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui prin­cipiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întot­deauna loial şi devotat şi oricând gata a-i veniîn ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o stator­nicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credin­ţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, to­iag, cetate întărită, lumină, înger păzitor. 

Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic

Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei, decât un nebun în nebunia lui. Cel ce răsplăteşte cu rău pentru bine nu va vedea depărtându-se nenorocirea din casa lui. Începutul unei certe e ca slobozirea apei (dintr-un izvor); înainte de a se aprinde, dă-te la o parte!

Pildele lui Solomon, XVII, 12-14

Liniştea, tăcerea şi rugăciunea duc re­pede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputinţă să-ţi vezi faţa într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoa­să, tot astfel şi sufletul, fără tăcere, linişte şi mul­tă înfrânare nu-şi poate vedea păcatele şi nu se poate mântui.    Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni se va arăta. Şi dacă vom petrece în linişte, El va petrece cu noi.

Matericul,Cuvintele sfintelor femei nevoitoare culese de Avva Sinaia pentru cinstita monahie Teodora, 92 & 70

Dacă la Întrupare mascu­linul participă prin tă­cerea sa în persoana Sfântului Iosif („Cuvânt, fiu adoptiv al tăcerii”), femeia, dimpotrivă, ros­teşte fiat pentru noi toţi. Fiat-ului creator al Tatălui îi răspunde sme­ritul fiat - fie mie - al „roabei lui Dumnezeu”. Acest fiat este temeiul omenesc indispensabil al Întrupării, da-ul liber al omenirii rostit prin gura Mariei: da, îmi doresc mântuirea, sunt însetat de Izbăvitorul meu. Hris­tos n-ar fi putut lua trupul şi sânge­le omenesc dacă omenirea - Maria - nu I le-ar fi dat în mod liber, dar, ofrandă pură.

În ajunul Crăciunului, Biserica înalţă cântarea: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase?... Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduce Ţie: în­gerii cântarea, cerurile steaua; ma­gii darurile; păstorii minunarea; pă­mântul peştera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara”. De aceea, în evlavia ortodoxă, Theotokos (Maica lui Dumnezeu) ţinându-L în braţe pe Pruncul Iisus (şi nu, de pildă, Simeon) este, neîndoielnic, icoana Întrupării, treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, locul de întâlnire al celor două fiat-uri.

Omul Iisus n-a cunoscut tată omenesc, dar Şi-a cunoscut Maica; raportul Său este fiu-mamă, legătura Lui cu omenirea s-a făcut prin ma­ternitate. Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului adresat de Domnul lui Ioan: „Iată mama ta!” şi vede aici împlinirea Evei: Maria este „Mama celor vii”, chipul Bisericii ca acoperământ matern. Rugătoare, ea este rugăciunea Bisericii.

Paul Evdokimov, Taina iubirii

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra