Adaugat la: 1 Decembrie 2010 Ora: 15:14

ORTODOXIA OCCIDENTALĂ (II)

ORTODOXIA OCCIDENTALA (II)

 

   Comunitatea de rit apusean, care a luat numele de Biserica Ortodoxă din Franţa - Eglise Orthodoxe de France (ECOF), pentru că avea în ve­dere restaurarea vechii Biserici din Franţa ca Biserică ortodoxă locală1, a rămas o vreme fără o instanţă canonică superioară2 păstrându-şi însă le­găturile cu mari duhovnici (ca Arhiepiscopul Alexandre de la Bruxelles - considerat ca un sfânt — şi Arhimandritul Venedictos de la Napoli).

Apoi a intrat în legătură cu Arhiepiscopul Ioan de la San Francisco (1896-1966) al Bisericii Ruse în Afara Graniţelor (care avea să-l canonizeze în 19943) prin interme­diul unui ascet de la Muntele Athos care avusese arătarea acestuia în rugăciune. Sf. Ioan a studiat toate textele liturgice ale ECOF, a slujit liturghia după vechiul rit al Galilor restaurat, şi a binecuvântat în întregime ritul în 1961. Iar în 1964 a hirotonit episcop pe Părintele Eugraf sub numele de Ioan-Nectarie de Saint-Denis4. Reproşurile pe care le-ar fi făcut Sf. Ioan de San Francisco Episcopului Ioan de Saint-Denis pentru aşa-zise „abateri canonice” ţin de răutate şi bârfe de sacristie. Cei doi episcopi erau într-o mare comuniune duhovnicească (după cum o atestă corespondenţa lor) şi erau însufleţiţi de acelaşi duh profetic şi misionar. Dar tânăra obşte apuseană ajungea inevitabil să practice iconomia duhovnicească, atât de dragă Ortodoxiei, căci experi­enţa pe care o trăia era atât de nouă încât nu avea niciun model în istoria Bisericii: trebuia să păstorească creştini din vechime (francezii sunt creştini de 2000 de ani) în căutarea Ortodoxiei, şi nu nişte păgâni sau nişte heterodocşi convinşi. Nu li se puteau aplica ad literam canoanele. Cu atât mai mult cu cât canoanele nu sunt ab­solute: Hristos ne învaţă cu tărie să practicăm „în duh” şi nu după literă. Evreii care L-au osândit I-au reproşat că strica Legea. Trebuie să ne străduim să înţelegem situ­aţia: Sf. Ioan era împărţit între nevoia de a face iconomie pentru francezii care desco­pereau Ortodoxia şi reproşurile fraţilor săi episcopi din Sfântul Sinod de la New York, care erau ultra-conservatori. Iar scrisorile de denunţare, în general calomnioase, tri­mise la New York şi San Francisco din micro-cosmosul ortodox parizian, nu au schim­bat lucrurile în bine. Episcopul Ioan s-a justificat pe larg în scris cu privire la reproşurile care i se aduceau, dar niciunul dintre cei care l-au criticat — şi încă îl mai critică — nu au ţinut cont de aceasta: preferă să continue cu calomniile fără să ve­rifice nimic. De asemenea, cea mai mare parte a celor care critică vechiul rit al Galilor restaurat nu au asistat niciodată la o slujbă în acest rit, nici nu l-au citit măcar. Ar tre­bui mai degrabă să-şi pună întrebarea de ce acest rit hrăneşte atâţia credincioşi de 70 de ani încoace...

Dar o dramă a răsturnat situaţia: moartea neprevăzută a ArhiepiscopuluiIoan de San Francisco, la 2 iulie 1966, cu atât mai mult cu cât în acel moment exis­tau tulburări interne în sânul clerului ECOF, care nu sunt spre cinstea celor care le-au cauzat (istoria va judeca). Această conjunctură rea a atras o nouă ruptură cu Sfântul Sinod al Bisericii Ruse în Afara Graniţelor, care voia să impună ritul bizantin obştii de rit apusean5.

Aceste ultime încercări au frânt inima Episcopului Ioan. În timpul ultimilor ani ai vieţii, s-a străduit să intre în legătură cu Bisericile care ar fi putut înţelege drumul aparte al occidentalilor în Ortodoxie. A găsit un interlocutor atent în persoana Patriarhului Iustinian al României, care l-a primit la Bucureşti în 1969 ca pe un cap al Bisericii. Dar discuţiile nu au ajuns la o concluzie la moartea Episcopului Ioan, la 30 ianuarie 1970. Cel care i-a urmat, Gilles Bertrand-Hardy a fost primit oficial în jurisdicţia Patriarhiei Române în 1972 şi a fost hirotonit episcop cu numele de Gherman de Saint-Denis.

Episcopia de rit occidental s-a dezvol­tat şi a deschis parohii în toate regiunile Franţei, ca şi în ţările francofone vecine, căci bogăţiile duhovniceşti şi liturgice pe care le aducea răspundeau nevoilor şi aş­teptărilor a numeroşi creştini din Apus.

Dar relaţiile dintre Episcopul Gherman şi Sfântul Sinod al României s-au înrăută­ţit de-a lungul timpului din mai multe mo­tive. Pe de o parte, la nivel local, ostilita­tea permanentă a ortodocşilor din diaspora făcea ca orice apropiere să devină imposi­bilă (episcopii din Comitetul inter-episco- pal al Franţei nici măcar nu au acceptat să-l primească). Pe de altă parte, statutul particular al ECOF şi al episcopului său în sânul Patriarhiei române nu făceau prea uşoare schimburile. Intr-adevăr, episcopul francez nu a fost cu adevărat integrat în Sfântul Sinod [al BOR], eparhia sa fiind considerată ca o Biserică aparte, şi mai ales credincioşii şi clerul francez erau excluşi din discuţiile între episcopi. De fapt rapor­turile erau mai mult canonice decât duhov­niceşti (dar România era pe atunci sub ti­rania comunistă iar Biserica era supusă la constrângeri dure). După aproape un dece­niu, relaţiile s-au rarefiat, iar apoi s-au în­răutăţit. Principalul reproş care se aducea episcopului erau deficienţele duhovniceşti şi de practică sinodală, ca şi absenţa întâl­nirilor duhovniceşti care provine de aici.

Episcopul Gherman nevrând să ţină seama de reproşuri şi nici să se schimbe, Patriarhia română a sfârşit prin a-i retra­ge binecuvântarea canonică în 1993, dar fără nicio altă acţiune canonică. Cea mai mare parte a parohiilor a urmat pe epi­scop, dar o mică parte a clerului şi a cre­dincioşilor a ales să rămână în comuniune cu Biserica română, care nu le-a impus să schimbe nici ritul nici obiceiurile, ci le-a re­comandat numai să „trăiască dimpreună cu fraţii lor”.

Aceste parohii franceze au participat activ în restructurarea Arhiepiscopiei Române a Europei Occidentale, al cărui locum tenens era Mitropolitul Serafim al Berlinului. Dar în 1995, Comitetul inter-episcopal al Franţei le-a impus ritul bi­zantin, deşi ele făcuseră dovada acurateţei ecleziologice6, neţinând seama de iconomia duhovnicească, într-o lipsă deplină de în­ţelegere şi generozitate. Acest lucru a avut ca urmare, între altele, de a menţine în ace­eaşi stare pe credincioşii rămaşi sub omoforul episcopului Gherman, în loc de a le întinde mâna pentru ca aceştia să poată regă­si comuniunea Bisericii. Această hotărâre necugetată a fost un dezastru pastoral. În 1998 a avut loc alegerea şi hirotonirea Arhiepiscopului Iosif. Arhiepiscopia a fost ri­dicată la rang de Mitropolie în 2001.

Episcopia de rit occidental (ECOF) continuă să trăiască sub omoforul Episcopului Gherman, dar fără instanţă canonică superioară. Aceasta este desigur o deficienţă ca­nonică şi ecleziologică, dar nu înseamnă că bogăţiile dezvoltate de această eparhie de 65 de ani sunt lipsite de valoare.

Această istorie frumoasă şi dureroasă este o învăţătură duhovnicească. Cu toţii au gre­şit. Occidentalii au fost prea sigur de ei, nu îndeajuns de ascultători, iar Ortodocşii au avuto inimă uscată: s-au temut de nou şi nu au avut „o inimă milostivă”, cea a Bisericii una.

Dar, indiferent de greşelile şi de deficienţele omeneşti, trebuie să subliniem că Ortodoxia occidentală este o viziune profetică, privind întreaga Biserică, pleromul ei, căci ea readuce în discuţie de facto schisma care sfâşie Biserica de 1000 de ani. Or, împlinirea profeţiilor depăşeşte noţiunea noastră de timp, căci pentru Dumnezeu „1000 de ani sunt ca o singură zi” (Ps 90[89], 4). E de ajuns ca sămânţa să rămână vie, în „pământ bun” (Luca 8, 15).

 

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

 

Note:

1.Ea va primi numele de Biserică Catolică Ortodoxă din Franţa (Eglise Catholique Orthodoxe de France - ECOF) în 1960, la recomandarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco, pentru a ară­ta că Ortodoxia era prin firea sa catolică, adică universală. Dacă într-adevăr Ortodoxia nu se poate practica decât într-un cadru liturgic oriental, atunci ea se leapădă de catolicitatea sa pen­tru a nu mai fi decât Biserica de Răsărit, adică partea orientală a Bisericii.

2.Ea însă nu a fost singura în această situaţie: aşa s-a petrecut şi cu Arhiepiscopia rusă din stra­da Daru timp de mai mulţi ani.

3.A fost canonizat în 1994 cu numele de Sf. Ioan de Shanghai şi de San Francisco, pentru că a fost episcop de Shanghai între 1934 şi 1949, apoi episcop de San Francisco între 1962 şi 1966. A fost de asemenea responsabil de ortodocşii din Europa occidentală aflaţi sub jurisdicţia Bi­sericii Ruse din Afara Graniţelor.

4.În amintirea Sf. Ioan de Cronstadt şi a Sf. Nectarie din Egina, ultimii doi sfinţi canonizaţi în Ortodoxie care au fost profeţi ai reînnoirii Ortodoxiei şi a misiunii ei în Occident.

5.Sf. Ioan de San Francisco avea un har profetic, ca mulţi sfinţi. Era susţinut de Mitropolitul Anastasie al New Yorkului, care a fost capul Sfântului Sinod până la moartea sa, la 12 mai 1965, dar numeroşi episcopi nu erau de acord cu el şi îl criticau. I se reproşa chiar că se roagă prea mult... Următorul lui Anastasie, Mitropolitul Filaret, era temător şi nu avea aceeaşi an­vergură duhovnicească.

6.Faptul de a sluji într-un rit occidental nu i-a împiedicat să aibă un comportament ecleziologic drept, ortodox, întemeiat pe comuniune. Dar ortodocşii locali nu au ţinut cont de aceasta. Pen­tru ei, nimeni nu poate fi ortodox decât dacă urmează tradiţia liturgică a Răsăritului. Cu toa­te acestea, există numeroase parohii de rit occidental în Statele Unite şi în America de Sud, care slujesc în rituri diverse.

 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni