Adaugat la: 16 Iunie 2009 Ora: 15:14

Sfântul Atanasie şi împăratul Nichifor Focas. Fondarea Sfântului Munte Athos

În timp ce în Occident, în secolele X-XI, monahismul a cunoscut reforme de mare amploare în contextul general de îndepărtare a creştinătăţii occidentale de ortodoxie, în Imperiul bizantin viaţa monastică s-a bucurat de o nouă înflorire după lunga criză iconoclastă (încheiată la 843), când mulţime de monahi au fost prigoniţi şi martirizaţi ca apărători ai icoanelor. În acest context, în secolul al X-lea are loc fondarea Sfântului Munte Athos, începând cu construirea primei mari mănăstiri, Marea Lavră, de către sfântul Atanasie şi împăratul Nichifor Focas.

Sfântul Atanasie şi împăratul Nichifor Focas. Fondarea Sfântului Munte Athos

Grădina Maicii Domnului

 

Athosul este în primul rând un loc de o frumuseţe naturală copleşitoare, remarcat încă din antichitate. Munte care iese din mare, cu un relief spectaculos acoperit de o vegetaţie abundentă, de la sicomori şi dafini la terase cu măslini, urcând apoi spre păduri de stejar, castani şi pini, până la vârfurile de piatră acoperite de zăpadă, Athosul este numit şi „grădina Maicii Domnului”. Într-adevăr, după tradiţie, Maica Domnului, în drumul său spre Cipru, însoţită de sfântul Ioan Evanghelistul, s-a oprit în acest loc, când o furtună a deturnat vasul în această direcţie, şi l-a binecuvântat. De atunci, locul acesta i-a fost consacrat ei de Dumnezeu. Prezenţa Maicii Domnului ca povăţuitoare, tămăduitoare şi stăpână a vieţuitorilor de aici, a fost simţită încă din vremea primelor aşezări monahale, începând cu secolul al IX-lea. Ea s-ar fi arătat atunci sfântului Petru Atonitul, spunându-i: „[...] există un munte foarte înalt şi prea frumos care coboară către sud în mare; acesta este muntele pe care l-am ales din tot pământul ca să-l fac ţinut al monahilor; l-am sfinţit ca să-mi fie sălaş şi de aceea se va numi Sfântul Munte; toţi cei ce vor veni să vieţuiască aici ca să lupte cu vrăjmaşul mă vor afla alături de ei toată viaţa”. Într-o primă etapă, până la 963, anul fondării Marii Lavre, predomină prezenţa sihaştrilor. Însă istoria Athosului ca mare centru al spiritualităţii ortodoxe şi ca stat monahal cvasi-independent începe cu venirea aici a sfântului Atanasie. Fapt semnificativ şi deloc unic în istoria Bisericii, un rol decisiv a fost jucat de prietenia dintre un sfânt ascet şi un împărat.

 

Sfântul Atanasie şi împăratul Nichifor Focas

 

Născut într-o familie înstărită din Trebizond, tânărul Abramios a studiat la Constantinopol, unde datorită înzestrărilor sale deosebite a devenit profesor. Însă după întâlnirea cu sfântul Mihail Maleionos, stareţ la o mănăstire din Olimpul Bitiniei, a ales viaţa monahală cu numele de Atanasie. Mihail Maleianos provenea dintr-o mare familie aristocratică bizantină, Focas, nepotul său fiind unul dintre cei mai importanţi generali ai imperiului, Nichifor Focas, care avusese astfel ocazia să-l cunoască pe Atanasie încă înainte de intrarea acestuia la mănăstire, îndrăgindu-l şi admirându-l deosebit de mult şi chiar împărtăşindu-i intenţia sa de a-l urma în viaţa ascetică. După câţiva ani petrecuţi în Olimpul Bitiniei, Atanasie a ajuns la măsurile înalte ale rugăciunii şi a dorit a se retrage în taină pe Muntele Athos, unde a trăit o vreme neştiut de nimeni. În timpul acesta, generalul Nichifor, care devenise un personaj de seamă la Constantinopol, a dispus căutarea lui Atanasie prin mănăstirile imperiului, acesta fiind multă vreme de negăsit. În final, prin voia lui Dumnezeu, prezenţa lui a fost dezvăluită, marele general cerându-i să-l însoţească ca duhovnic şi sprijinitor în marea sa campanie de recucerire a Cretei. În acelaşi timp, cu resursele puse la dispoziţie de Nichifor Focas, a început construirea Marii Lavre, un vast aşezământ monahal organizat după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol. Deşi promisese să se retragă şi el pe Sfântul Munte alături de Atanasie, generalul Nichifor, care dobândise un mare prestigiu în cadrul armatei, a profitat de un context favorabil pentru a dobândi coroana imperială în anul 963, în ciuda dezaprobării prietenului şi duhovnicului său. Cei doi sfârşesc prin a se împăca, Atanasie obţinând în acelaşi an la Constantinopol un decret imperial (chrysobul) prin care se hotăra ca teritoriul Muntelui Athos să fie rezervat călugărilor, fiind pus sub protecţia directă a împăratului, ceea ce i-a permis să devină un mic stat în stat, autonom chiar faţă de ierarhia bisericească. Abia în 1312 autoritatea asupra Muntelui a fost cedată de către împărat Patriarhului ecumenic –cum a rămas până azi –, ceea ce totuşi nu i-a ştirbit autonomia. Rolul unui împărat credincios şi iubitor al sfinţilor a fost deci determinant la fondarea Sfântului Munte. Din păcate, Nichifor Focas nu şi-a putut împlini vechea sa dorinţă de a se retrage acolo, căci a murit după câţiva ani, asasinat în cadrul unui complot.

 

Un centru al spiritualităţii ortodoxe

 

În anii următori trecerii la Domnul a sfântului Atanasie (1003), Athosul a devenit un centru spiritual şi cultural al întregii ortodoxii, fiind marcat de la început de personalitatea complexă a fondatorului său, purtător al marii culturi bizantine a epocii, al teologiei ortodoxe şi al unei străvechi tradiţii monastice pe care a împlinit-o la măsurile sfinţeniei. Monahi din toată lumea ortodoxă au venit în Sfântul Munte: georgieni (mănăstirea Iviron), slavii bulgari (Zografu), apoi ruşi (Sfântul Pantelimon) şi sârbi (Hilandar). Chiar italienii de la Malfi au fondat o celebră mănăstire, vieţuind după regula sfântului Benedict, până când s-au făcut simţite consecinţele schismei. Vlahii din Balcani şi, mai apoi, din Ţările Române, au avut în Sfântul Munte o prezenţă continuă, răsfiraţi în mai multe aşezăminte.

Formele de vieţuire monastică au fost dintre cele mai diverse. Marile mănăstiri erau la început mănăstiri de obşte sau chinoviale (koinovion), organizarea lor fiind inspirată după modelul de la Studion din Constantinopol şi după regula sfântului Teodor Studitul (toţi monahii au o rânduială de viaţă comună, cu un sistem colectiv de proprietate, în ascultarea totală faţă de un stareţ). Apoi au apărut şi aşezăminte idioritmice (adică cu mod de viaţă propriu sau specific fiecăruia), unde rânduiala de viaţă a monahilor este diferită, ei fiind grupaţi deseori în mai multe case sub îndrumarea câte unui bătrân, formând împreună un schit idioritmic. Din păcate pentru „tonusul” susţinut de viaţă duhovnicească din marile mănăstiri de obşte, modul de viaţă idioritmic s-a răspândit chiar în sânul lor în perioada stăpânirii turceşti, comunitatea fiind formată din mai multe grupuri autonome. Nelipsite de la Athos au fost colibele şi sihăstriile, mai ales în sudul peninsulei, în pustiile Karulia, Katunakia şi Sfânta Ana Mică. Aici anahoreţii trăiesc şi azi în peşteri sau în jurul unui bătrân, urmând, asemenea peisajului, calea cea mai abruptă a sfinţeniei.

Considerat de unii asceţi cel mai înalt loc de pe pământ, populat de cuceritori ai împărăţiei cerurilor, Muntele Athos a avut inevitabil de înfruntat vicisitudinile multor împărăţii lumeşti care s-au succedat de-a lungul a o mie de ani. Protecţia acordată de împărat s-a dovedit neputincioasă în veacul de anarhie şi pustiire care a urmat cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi la 1204, monahii suferind multe prigoniri, jafuri şi presiuni din partea acestora. Această suferinţă a fost un motiv în plus de rezistenţă a Athosului faţă de încercările imperiale de unire cu Biserica Apusului în veacurile XIII-XIV, adăugându-se luptei în plan teologic, marcată de mari sfinţi teologi (sfântul Grigorie Palama). Căderea Imperiului bizantin în mâinile turcilor otomani a adus noi încercări. Sultanul a acceptat să respecte statutul de autonomie, dar aceasta nu l-a împiedicat să secătuiască resursele comunităţii prin nenumărate biruri împovărătoare. Decăderea materială din această perioadă a dus şi la o decădere intelectuală şi spirituală care s-a prelungit până în veacul al XVIII-lea, în vremea sfântului Nicodim şi a publicării Filocaliei (1782). Sub guvernarea statului grec în secolul al XX-lea, Athosul nu a fost ferit de consecinţele decreştinării lumii contemporane, însă în ultimii 30 de ani a cunoscut o renaştere de mare amploare, cu profunde implicaţii pentru întreaga ortodoxie.

În ciuda vremurilor grele, istoria milenară de sfinţenie neîntreruptă a Muntelui Athos a adeverit cuvântul sfântului Simeon Noul Teolog : ”[...] căci ei vin din neam în neam, prin sfinţii ce i-au precedat, adăugându-se lor prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu /…/. Astfel, ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

Ioana Georgescu-Tănase

Sfântul Atanasie şi împăratul Nichifor Focas. Fondarea Sfântului Munte Athos

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni