Adaugat la: 1 Mai 2008 Ora: 15:14

Împăratul Constantin şi epoca lui (270-337)

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut si sub numele de Constantin I, Constantin, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 şi care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum şi pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acţiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creştine. Reputaţia sa de primul împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea până în timpurile noastre, deşi în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul ca s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii.

Împăratul Constantin şi epoca lui (270-337)

Împăratul Constantin a schimbat faţa lumii : a restaurat imperiul roman şi a făcut din el un imperiu creştin. Imperiul roman, care reuşise să unifice toate teritoriile de la Gibraltar pâna la Eufrat, a dus pâna la capăt un proces de globalizare destul de asemănător cu cel pe care-l cunoaştem astăzi, cu riscul de a cunoaşte o destabilizare profundă. Din 212, anul edictului lui Caracala, toţi cei care trăiau în imperiu au obţinut cetăţenia romană. Pe nesimţite, structurile economice au evoluat, ceea ce era profitabil părţii de răsărit a imperiului, în timp ce structurile administrative şi juridice nu mai erau adaptate. Valorile tradiţionale se prăbuşeau : puţini mai erau încă satisfăcuţi de vechile culte păgâne, şi mulţi se îndreptau spre tot felul de secte sau religii iniţiatice, provenite mai ales din Orient (asemănător cu gustul de astăzi pentru neopăgânismul New Age). Se manifesta o tendinţă de a reveni la o mai mare rigoare morală căci „eliberarea” comportamentelor elitelor romane făcuse practic insuportabilă viaţa cotidiană. La sfârşitul secolului al III-lea, împăratul Diocleţian (244-313) a încercat să reformeze imperiul, dar a şi vrut să restaureze tradiţia, ceea ce a însemnat persecuţie împotriva creştinilor. Pentru Romani, creştinii erau văzuţi ca o mişcare foarte subversivă şi anti-romană: creştinii refuzau să aducă jertfe la împărat şi să participe la cultul idolilor. Şi totuşi, politica lui Diocleţian, n-a dat până la urmă nici un rezultat, iar când Diocleţian a renunţat la putere, în 305, a izbucnit imediat un teribil război civil, din care Constantin a ieşit învingător.

Tatăl lui Constantin, Constanţiu, era un latin originar din Balcani. Constantin s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Niş din Serbia de astăzi, atunci un oraş de garnizoană de lângă graniţa danubiană. Din acest punct de vedere, Constantin este un reprezentant al acestei latinităţi a Europei răsăritene, care mai târziu a fost copleşită de năvălirile slave, dar care după multe evoluţii istorice, a dat naştere latinităţii române. Mama lui Constantin, sfânta Elena, era de cultură greacă, şi de origine modestă : provenea dintr-o familie de hangii. Dar nu ştim nici când s-a convertit, nici ce rol a jucat efectiv în tinereţea lui Constantin. În 293, Diocleţian decide să-l facă pe Constanţiu Cezarul părţii apusene a imperiului; Constantin a fost atunci trimis la curtea lui Diocleţian, la Nicomidia (astăzi Izmit în Turcia), oficial pentru a fi asociat la putere, dar de fapt pentru a fi ţinut în captivitate. Constantin era prezent la curtea lui Diocleţian când au început prigoanele anti-creştine. Când Diocleţian a demisionat, Constanţiu a obţinut din partea lui Galeriu, urmaşul lui Diocleţian, să-l lase să plece pe Constantin, şi acesta, plecând în mijlocul nopţii, a fugit cât de repede a putut, de teamă ca Galeriu să nu-şi schimbe părerea. În 306, Constanţiu a murit la York, în Anglia, unde trupele sale au decis să-l proclame pe Constantin „Augustus”. După mai mulţi ani de lupte, Constantin, în 312, reuşea în sfârşit să-l elimine pe adversarul sau cel mai periculos, Maxenţiu, în bătălia de la podul Milvius, lângă Roma. Constantin a devenit atunci stăpânul părţii apusene a imperiului, înainte de a cuceri în 324 şi partea răsăriteană. Dintr-un punct de vedere pur istoric, Constantin este cel care restaurează imperiul, şi care reuşeşte acolo unde Diocleţian eşuase. Reformează sistemul monetar, armata, – unde creează nişte unităţi de elită pentru a apăra graniţa –, administraţia, – unde separă funcţia judiciară şi fiscală de funcţia militară. Pe scurt, în timp ce imperiul fusese ţinut mai ales prin armată şi printr-o administraţie minimală, Constantin a dezvoltat funcţia publică şi instaurează un stat adaptat unui imperiu universal. De altfel Constantin a restaurat toate însemnele de glorie ale imperiului roman: o dovedesc arcul de triumf pe care-l zideşte lângă Coliseu la Roma, statuia sa colosală de pe forum (al cărei cap se poate vedea astăzi la muzeul de pe Capitoliu) sau, după cucerirea părţii răsăritene, creaţia unei noi capitale, Constantinopol. Totuşi, există un însemn al gloriei romane pe care Constantin îl abandonează : când îşi face intrarea triumfala ca învingător la Roma, în 312, după bătălia de la Milvius, refuză să se urce pe Capitoliu ca să sacrifice lui Jupiter, aşa cum era tradiţia; în statuia colosală pe care a ridicat-o mai apoi ţine în mână o cruce cu un stindard purtând monograma lui Hristos.

Într-adevăr, puţin după moartea lui Constantin, unul dintre apropiaţii săi, Eusebiu din Cezareea, a scris ceea ce i-a povestit împăratul sub jurământ. Puţin timp înainte de bătălia de la Milvius, Constantin, indecis, se ruga la Dumnezeu să-l ajute. Într-o zi, în amiaza mare, Constantin şi soldaţii care erau în jurul său au văzut dintr-o dată pe cer o cruce luminoasă, care purta o inscripţie în greceşte: ντούτ, νίκα, adică „întru aceasta, învingi”. Neştiind ce să facă, în noaptea următoare în timpul somnului i-a apărut Hristos care i-a lămurit sensul acestui semn pe care Constantin l-a adoptat pentru soldaţii săi. La acesta se poate adăuga povestirea pe care o face puţin după bătălie autorul creştin Lactanţiu, care ne spune cum după un vis din ajunul bătăliei, Constantin a pus să se înscrie pe scuturile soldaţilor un nou semn care i se revelase, adică monograma făcuta din primele litere greceşti ale numelui lui Hristos (X şi P). Or, relatarea lui Eusebiu, – reţinută de tradiţia ortodoxă –, se dovedeşte a fi cea mai bună explicaţie a schimbării lui Constantin. Din punct de vedere politic, decizia lui Constantin părea iraţională: creştinii numărau în cel mai bun caz 10% din populaţie, şi marea majoritate îi considerau ca cea mai mare ameninţare pentru puterea imperială. De ce tocmai cel care vroia să restabilească imperiul ar fi ales să urmeze împotriva voirii propriei sale populaţii un cult minoritar? Iată deci, că prin bătălia de la Milvius, câştigând imperiul cu ajutorul semnului creştin, Constantin devenise brusc apărătorul Bisericii şi al creştinilor.

În 313 Constantin dă edictul de la Milano: creştinismul devine o religie licită şi bunurile confiscate în timpul persecuţiilor lui Diocleţian sunt restituite. Constantin se proclamă creştin şi îi încurajează pe cetăţenii romani să se convertească, lăsându-le totuşi libera alegere. Ia diverse măsuri care arată tuturor favoarea de care se bucura creştinismul, (spre exemplu instaurarea duminicii ca zi de odihnă). Construieşte lăcaşuri de cult: la Roma, palatul de la Latran este oferit papei, în timp ce o mare bazilică este construită pe colina Vaticanului, pe locul moaştelor Sfântului Petru. Sfânta Elena descoperă Sfânta Cruce la Ierusalim şi Constantin zideşte bazilica Sfântului Mormânt.

Schimbarea este de anvergură: de pe o zi pe alta, creştinii nu mai sunt obligaţi să trăiască într-o semi-clandestinitate, în teama că oricând se poate declanşa o nouă persecuţie. De acum înainte, Biserica, – sprijinindu-se pe puterea imperială –, dispune de mijloace pentru a atinge întreaga populaţie. Astfel au loc convertiri în masă: timp de un secol, majoritatea populaţiei imperiului se converteşte, iar în 391 împăratul Teodosie poate interzice cultul păgân. Din momentul în care creştinismul devine religie majoritară se pune problema organizării lui. Constantin, devenit protectorul legitim al Bisericii, intervine în viaţa ei. De exemplu, reuneşte Sinodul de la Niceea în 325 pentru a pune capăt unei probleme dificile, a tezelor lui Arie, – un preot care nega divinitatea lui Hristos –, teze condamnate în cursul acestui sinod. Pe scurt, o revoluţie inimaginabilă are loc: întreaga lume cunoscută de romani devine creştină şi Constantin e proclamat isapostolos, egal cu apostolii. Acesta nu înseamnă că el devenise de pe o zi pe alta un creştin desăvârşit; de altfel funcţia imperială avea propriile ei exigenţe: a face războiul, a face faţă teribilelor lupte şi rivalităţi familiale legate de acestă funcţie. De asemenea, Constantin, deşi a condamnat arianismul, a păstrat în anturajul său mai multe personalităţi influenţate de arianism, într-o epocă în care taberele nu erau clar deosebite, şi în care mulţi ezitau (ceea ce ne face să notăm că dacă Biserica a condamnat arianismul în 325, ea nu a impus cu forţa ortodoxia, şi vor trebui mai mult de două secole pentru ca arianismul să dispară).

Totuşi, nu mult timp după moartea sa, în 337, Constantin a fost considerat drept un sfânt de către Biserică. Într-adevăr, Constantin, moştenitor al puterii lui Augustus, după viziunea de la Podul Milvius, a pus funcţia imperială în slujba Bisericii. Prin parcursul său personal, care a culminat cu primirea botezului pe patul de moarte (cum se obişnuia la vremea aceea) în ziua Cincizecimii, Constantin ne dă imaginea unui om de lume care alege să apere creştinismul într-un context încă predominant păgân, ezitând în politica de zi cu zi, într-o situaţie politică inedită. Dar dincolo de aceste ezitări, se produce ceva imprevizibil: victoria creştinismului. Împăratul Constantin a devenit cel care, pe icoanele noastre ţine Sfânta Cruce împreună cu mama sa Elena: Sfânta Cruce descoperită de Sfânta Elena la Ierusalim, Crucea care a permis lui Constantin să biruiască, Crucea pe care a făcut-o să triumfe în cele patru colţuri ale lumii.

 

Ioana Tănase

Împăratul Constantin şi epoca lui (270-337)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni