Profesorul de teologie grec Georgios Mantzaridis distinge între „teologia empirică” sau „trăită” şi „teologia academică”. În timp ce prima se apleacă asupra experienţei necreatului, dezvăluit prin viaţa eclesială, cea de-a doua utilizează metoda ştiinţifică şi nu ajunge, cel mai adesea, nu atât din reavoinţă, cât pur şi simplu ca efect al metodei utilizate, să poată da seama de experienţa necreatului.[1] Este de subliniat că necreatul nici nu poate constitui un „obiect” al cunoaşterii valid şi recunoscut de ştiinţe. Distincţia propusă de Mantzaridis corespunde în fapt celei dintre teologia înţeleasă ca trăire prin rugăciune, de care vorbeşte cu atâta insistenţă sfântul Siluan, şi ceea ce am putea numi „ştiinţa teologică”, de aceasta din urmă ţinând orice ţine de un demers ştiinţific şi care serveşte nevoilor specifice exprimate în spaţiul teologiei. În sensul celei din urmă numim discipline în interiorul curriculumului teologic academic ştiinţe precum istoria Bisericii, arheologia biblică, paleografia aplicată textelor Bisericii, exegeza biblică prin metoda istorico-critică, filologia şi altele, în care se propune împletirea gestului de cercetare ştiinţifică cu viziunea şi nevoile proprii teologiei, având însă conştiinţa faptului că acestea sunt, prin metoda de lucru, ştiinţe, şi că doar prin extensie, dat fiind obiectul lor particular de studiu, le putem numi teologie.

„Știința teologică” este în fapt o simplă ştiinţă auxiliară teologiei şi nu poate da seama de înţelegerea proprie gestului de teologie empirică, cel care ţine de întâlnirea vie şi personală cu Tradiţia exprimată prin viaţa liturgică a Bisericii. Spre exemplu, în ceea ce priveşte înţelegerea Scripturii, arhimandritul Sofronie spune că

„Sfânta Scriptură nu este nici mai profundă, nici mai importantă decât Sfânta Tradiţie ci, cum  s-a spus deja, una din formele ei. Aceasta formă este din cele mai de preţ, fiindcă e ușor de păstrat şi de folosit; dar scoasă din torentul Sfintei Tradiţii, Scriptura nu va putea fi înţeleasă corect de către nici o cercetare științifică.”[2]

Teologia empirică nu este antiştiinţifică, precizează Mantzaridis. Este doar conştientă că obiectul cunoaşterii sale cere o altă abordare decât cea proprie ştiinţelor, fie ele şi teologice, care investindu-se în „creat” prin intermediul metodologiei de tip ştiinţă se golesc de teologie sau, în orice caz, se limitează în a-i sesiza aspectele exterioare. Este ceea ce surprinde arhimandritul Sofronie referindu-se la învăţătura părintelui său Siluan:

„Fiind cu adevărat smerit şi blând, stareţul afirma cu o siguranţă neclintită şi cu certitudine lăuntrică că omul nu poate înţelege pe Dumnezeu prin „mintea” sa, ci numai „prin Duhul Sfânt”. De aceea, Sfânta Scriptură, „scrisă de Duhul Sfânt” nu poate fi cu adevărat înţeleasă prin studii ştiinţifice; acestea nu vor sesiza decât detalii şi unele aspecte exterioare, nicidecum fiinţa ei.”[3]

Nu există metodă ştiinţifică care să garanteze interpretarea Scripturii. Înţelegerea teologică nu ţine de o metodă şi de eventualul exerciţiu autonom al minţii. Ea ţine de minte în măsura în care Dumnezeu lucrează prin omul integral, şi deci şi prin mintea acestuia. Înţelegerea teologică operează însă la nivel existenţial. Ea este legată fundamental de actul de viaţă. Cuvântul Scripturii cere hermeneutica Duhului Sfânt, lucrătoare în credincios prin „mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16) pe care creştinul trebuie să se străduiască să o dobândească.

Pr. Răzvan Ionescu