Adaugat la: 1 Decembrie 2008 Ora: 15:14

Patriarhul Fotie şi papa Nicolae I: criza dintre Constantinopol şi Roma în secolul al IX-lea

Patriarhul Fotie şi papa Nicolae I: criza dintre Constantinopol şi Roma în secolul al IX-lea

În ultimul articol a fost vorba despre naşterea creştinătăţii occidentale în cadrul unui nou spaţiu politic şi cultural care se îndepărtează din ce în ce mai mult de bizantini. Am văzut cum încoronarea lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, aduce în prim plan ideea unui singur cap al întregii creştinătăţi, proiect care va preocupa atât împăraţii germanici cât şi papii de acum încolo, aflaţi într-o relaţie complexă de concurenţă şi colaborare. Visul hegemoniei universale nu putea să nu afecteze relaţiile dintre Roma şi Patriarhatul de la Constantinopol. Aceasta a luat însă mai mult timp: până la marea schismă de la 1054, se scurg mai bine de două secole. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, asistăm la o criză ce apare ca o etapă importantă pe calea rupturii. În acea vreme, papalitatea îşi căuta locul într-un spaţiu politic complicat, aflat sub influenţa, pe de o parte, a puterii carolingienilor, care contribuiseră la fondarea statului papal în centrul Italiei, pe de altă parte a bizantinilor, a căror prezenţă politică şi spirituală nu dispăruse din Italia, fără a uita rivalităţile dintre marile familii aristocrate de la Roma, implicate în alegerea papilor. În acest context, papalitatea începe să afirme din ce în ce mai puternic poziţia sa atât faţă de puterea laică, cât şi în sânul Bisericii din Apus şi din Răsărit, printr-o serie de revendicări care depăşesc dorinţa firească de autonomie, devenind maximaliste. Astfel, papa revendică rolul de ghid moral-politic al suveranilor franci, alături de afirmarea unei autorităţi absolute asupra Bisericii din Occident, iar în ceea ce priveşte celelalte Patriarhii, o preeminenţă nu numai onorifică, ci o adevărată supremaţie canonică şi dogmatică, dorind a fi recunoscut drept cap al Bisericii. Cel care a jucat rolul determinant în acest sens în perioada respectivă a fost papa Nicolae I (858-867), o personalitate deosebit de energică, precursor al marilor papi reformatori care după marea schismă din 1054, începând cu reforma gregoriană, au făcut să triumfe concepţia lor monarhică asupra Bisericii din Occident. Această politică s-a justificat printr-o reinterpretare a canoanelor anterioare despre întâietatea Romei (recunoscută doar cu titlu onorific de către sinodul ecumenic de la Calcedon, din anul 451) şi prin două noi texte: falsa „donaţie a lui Constantin”, şi un alt fals celebru, „decretalele lui Pseudo-Isidor din Sevilia”, compilaţie fundamentală a dreptului canonic medieval occidental, abuziv atribuită eruditului episcop Isidor din Sevilia (secolul al VII-lea). De fapt, această compilaţie este constituită din documente, în marea lor majoritate, inventate, texte recompuse în favoarea papei, redactate în jurul anului 840 la o mănăstire din regiunea oraşului Reims. Are un mare succes în Europa occidentală, fiind folosită de însuşi papa Nicolae I în sprijinul politicii sale. La început deci, papa este mai ales preocupat să pună capăt nesupunerii episcopilor şi prinţilor germanici, însă un eveniment neprevăzut îi oferă ocazia de a-şi formula pretenţiile în raport cu Constantinopolul.

Roma anticÎn anul 858, împăratul Mihai al III-lea decide destituirea patriarhului Ignaţiu şi instalarea unui nou patriarh, Fotie (Phôtios), unul din cei mai străluciţi erudiţi ai vremii sale, autor a numeroase scrieri, un mare învăţător, profesor la universitatea din palatul Magnaura. În plus, el ocupase din tinereţe înalte funcţii la curtea imperială, fiind foarte preţuit pentru capacităţile sale administrative. El era însă mai ales cunoscut pentru viaţa sa spirituală, provenind dintr-o familie profund creştină, care avusese mult de suferit în vremea iconoclasmului, tatăl său murind ca martir. El ezită îndelung să accepte scaunul patriarhal, dar la insistenţele împăratului, doritor să se sprijine pe un patriarh ireproşabil, primeşte numirea. Problema canonică de la care izbucneşte criza e legată de faptul că Fotie, ca funcţionar laic, este hirotonit în decurs de numai o săptămână în toate treptele preoţiei şi instalat ca Patriarh. Semn al puterii împăratului faţă de numirea înalţilor ierarhi, acestă procedură accelerată mai fusese folosită şi înainte pentru alţi înalţi funcţionari imperiali deveniţi patriarhi, dar ea era într-adevăr discutabilă faţă de rânduielile hirotoniei. Atunci partizanii fostului patriarh au decis să facă apel la Roma, ca singur recurs posibil. Sperând să-l câştige pe Fotie de partea sa, papa Nicolae I trimite delegaţii săi la Constantinopol cu o decizie în favoarea validării numirii lui Fotie. Văzând însă că nu-l poate influenţa pe Fotie, papa schimbă decizia şi profită de ocazie pentru a lua o poziţie tranşantă: el se pronunţă asupra numirii lui Fotie ca fiind necanonică şi pretinde reinstalarea fostului patriarh, comportându-se ca un ultim judecător (astăzi am zice o curte de justiţie supremă), ce se poate pronunţa în ultimă instanţă asupra oricărei cauze, ridicate în jurisdicţia oricărei episcopii din sânul Bisericii. După mai mulţi ani de criză, patriarhul Fotie şi împăratul convoacă un sinod (867) care îl excomunică pe papă, în acelaşi timp în care condamnă anumite practici şi inovaţii ale Bisericii din Occident. Din punctul de vedere al istoriografiei catolice, acest sinod a fost desemnat ca „schisma fotiană”, adică cea cauzată de Fotie. Înainte ca unele cercetări moderne să restabilească adevărul, patriarhul Fotie a fost unul din cele mai ponegrite personalităţi bizantine de către partea catolică, perpetuându-se multe calomnii la adresa lui, precum şi acuza că ar fi fost principalul responsabil pentru criza dintre Roma şi Constantinopol. Însă, istoriografia ortodoxă îl considera pe Fotie un apărător al ortodoxiei în faţa ofensivei papale, iar Biserica ortodoxă l-a canonizat. Dincolo de aceste lucruri, se poate spune că liniile de separaţie apar deja aici: mai întâi, problema canonică legată de primatul papal, apoi cea legată de practicile liturgice şi de mărturisirea de credinţă în Biserica latină. Patriarhul Fotie avertizase prin scrierile sale împotriva schimbărilor teologice introduse în Biserica germanică, mai ales în privinţa modificării Crezului prin adăugarea lui filioque. Totuşi în epoca respectivă, filioque nu fusese încă adoptat de Roma, rămânând o inovaţie practicată de clerul germanic (pornind de la sinodul de la Frankfurt, convocat de Carol cel Mare în 794). La problemele canonice şi teologice se adaugă un litigiu politico-teritorial. Papa Nicolae I le aminteşte bizantinilor de faptul că papalitatea fusese privată de anumite teritorii aflate în jurisdicţia sa şi trecute cu forţa în jurisdicţia Constantinopolului de către un împărat iconoclast (Iliria, pe coasta Adriaticii, unde se instalaseră popoarele slave). Rivalitatea dintre Roma şi Constantinopol pentru convertirea popoarelor slave marchează această perioadă. Patriarhul Fotie îi trimite pe sfinţii Chiril şi Metodie la slavii din Moravia (în Cehia de azi). Misiunea lor se confruntă cu puterea francilor şi cu ambiţiile episcopilor germanici, drept pentru care, în ciuda crizei dintre Roma şi Constantinopol, ei caută şi găsesc sprijin la papa Nicolae I, care era interesant să arate complexitatea relaţiilor de la vremea respectivă.

Însă evenimentele se precipită în anul 867, când printr-o lovitură de palat un nou împărat, Vasile I (fondator al dinastiei macedonenilor), ia puterea şi îl înlătura pe Fotie din scaunul patriarhal, îl trimite la închisoare în aşteptarea judecăţii şi îl cheamă în loc pe fostul patriarh Ignaţiu. La Roma, papa Nicolae I moare la sfârşitul anului, fiind regretat în Occident ca un mare papă al vremii. În noul context politic, Constantinopol şi Roma, unde Adrian al II-lea este noul papă, caută o soluţie pentru această criză. În cursul unui conciliu de la Constantinopol (969-870), trimişii papei cer condamnarea lui Fotie şi semnarea unui document care recunoaşte primatul papal. Episcopii refuză să accepte dreptul Romei de a interveni în ultimă instanţă, adică refuză preeminenţa canonică, însă pe de altă parte, după lungi dezbateri, îl condamnă pe Fotie, care este anatemizat şi pus în închisoare, apoi trimis în exil. Patriarhul a suportat în tăcere grelele acuzaţii aduse de legaţii pontificali, numai la sfârşit i-a întrebat: „de ce vă consideraţi judecători?”. Au urmat ani foarte grei de exil pentru Fotie. Totuşi după şapte ani, la moartea lui Ignaţiu, împăratul îl cheamă din nou pe Fotie în scaunul patriarhal şi convoacă un nou conciliu, unde trimişii papei declară anularea deciziilor Romei relative la anatemizarea lui Fotie. Cu aceeaşi ocazie, papa recunoaşte al doilea conciliu de la Niceea relativ la doctrina despre imagini şi reafirmă Crezul de la Niceea-Constantinopol fără adăugarea lui filioque.

Criza dintre Roma şi Constantinopol în secolul al IX-lea se opreşte pentru moment aici, ele rămânând în comuniune în sânul aceleiaşi Biserici pentru încă un secol şi jumătate. În secolul al X-lea, papalitatea se confruntă cu asemenea tulburări politice, datorate luptelor interne dintre familiile romane, nemaiavând mijloacele de a practica o politică hegemonică, politică ce va putea fi reluată abia în secolul următor. În schimb, se afirmă puterea împăratului romano-germanic Otto, care este încoronat la Roma în anul 962 şi ale cărui trupe recită faimosul filioque.

 

Ioana Georgescu-Tănase

Patriarhul Fotie şi papa Nicolae I: criza dintre Constantinopol şi Roma în secolul al IX-lea

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni