De fapt Înălţarea ne revelează miezul ascuns al cugetelor dumnezeieşti, este o adevărată mistagogie (1) dumnezeiască. Ea închide ciclul Paştilor şi viaţa pământească a lui Hristos. Dar ea este şi condiţia Pogorârii Sfântului Duh. Se găseşte deci la unirea dintre cele două « iconomii » (2), a Fiului şi a Sfântului Duh.

Trebuie mai întâi să subliniem că Domnul nu părăseşte pe apostoli fără a-i pregăti îndelung pentru plecarea Sa. După învierea Sa, Hristos a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Săi, zile care au fost probabil pentru ei cele mai bogate şi cele mai ziditoare din toţi cei trei ani petrecuţi pe pământ cu Domnul. Le-a arătat mai întâi în toate felurile cu putinţă că era cu adevărat rabbi Ieshouah din Nazaret, Stăpânul lor din Capernaum, prezent acolo în faţa lor, înviat din morţi. După cum se spune în Fapte, le-a dat « multe semne doveditoare» (Fapte. 1, 3). Dacă Domnul a dăruit atâta energie şi timp (cel puţin o săptămână, până la arătarea Sa lui Toma), înseamnă că era foarte important ca Apostolii să fie convinşi de Învierea Sa, altfel n-ar fi putut niciodată să ia asupră-le misiunea lor apostolică universală.

Apoi Apostolii merg la muntele Galileii despre care vorbeşte Îngerul vestitor al Învierii, prin gura Mironosiţelor. Aici, Iisus li Se arată din nou şi le « porunceşte prin Duhul Sfânt » (Fapte, 1, 2) ; le dă o misiune universală: Botezul neamurilor (Matei 28, 19-20). Putem observa că în toată această perioadă, Scriptura spune în general că Iisus « Se arată », pentru că Domnul S-a îmbrăcat definitiv cu trupul Slavei Sale. Într-adevăr, trupul slavei este liber, din punct de vedere material, al spaţiului şi al timpului: nu are nevoie să se arate, şi nici să ia aceeaşi înfăţişare (3), iar persoana care îl poartă are darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.

După toate aceste evenimente, Domnul S-a întors deci la Ierusalim şi i-a învăţat pe Apostoli « vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu » (Fapte 1, 3). Tradiţia creştină spune că în timpul acestei scurte perioade Domnul a vorbit Apostolilor Săi despre tainele Bisericii, şi mai ales despre viaţa liturgică şi sacramentală. Am putea spune că este perioada de formare intensă pentru apostolatul lor, despre care nu ştim prea multe în afară de ceea ce spune Tradiţia, adică ce a fost transmis prin viu grai de către Apostoli următorilor lor, episcopii, de pildă : Sf. Ioan lui Policarp al Smirnei. Este însăşi originea a ceea ce numim Tradiţie.

Dar Domnul vorbise încă din prima zi despre plecarea Sa definitivă către Ceruri; El spune Mariei Magdalena, spre propovăduire Apostolilor : « Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17-18). Iar la Ierusalim, Domnul le-a dat un sfat precis : rămâneţi aici şi aşteptaţi « făgăduinţa Tatălui », Duhul Sfânt. Le spune limpede că vor fi « botezaţi în Duhul Sfânt », adică se vor scufunda în El, se vor umple de El. Toate acestea răspund la ceea ce spusese Domnul la cea din urmă a Sa cuvântare, după Cina cea de Taină : El arătase limpede că era nevoie să plece şi să vină Duhul Sfânt. Dar Apostolii nu înţeleseseră şi fuseseră întristaţi.

În sfârşit, după această extraordinară pregătire, a urmat evenimentul propriu-zis al Înălţării, care are loc aproape fără veste. Domnul duce pe Apostoli afară din Ierusalim « către Betania », adică pe Muntele Măslinilor, locul agoniei Sale, în Grădina Ghetsimani, după cum spune proorocia lui Zaharia (Za. 14, 4) care se citeşte la priveghere. Ridică mâinile şi îi binecuvântează, adică le transmite harul care vine de la Tatăl. Şi în timpul acestei binecuvântări Domnul a fost « înălţat » şi « dus la Cer », în timp ce un « nor L-a luat de la ochii lor». Şi toate se petrec într-o clipită : Apostolii sunt uimiţi şi rămân uitându-se către Cer. Atunci se arată cei doi îngeri, poate cei doi serafimi care străjuiau mormântul, în ziua de Paşti, şi vestesc Apostolilor a doua venire a lui Hristos în slavă la sfârşitul veacurilor « tot astfel », adică în acelaşi loc, fără veste şi străjuit de toate oştirile îngereşti, iarăşi după cum spune proorocia lui Zaharia.

Iată marea taină care covârşeşte mintea omenească. Cel care S-a coborât pe Sine în cele mai de jos, şi până în adâncurile Iadului (4), Hristos, este ridicat în înaltul Cerurilor, după cum Însuşi învăţase (5). Fiul nu are nevoie să Se întoarcă la Tatăl, pentru că nu S-a despărţit niciodată de El. Dar Cel care S-a întrupat şi S-a făcut om este purtat cu firea Sa omenească îndumnezeită să şadă la locul Său, pe « scaun alb mare» (Apocalipsis 20, 11) de-a dreapta Tatălui, după voia cea bună şi iubitoare a Tatălui (« şezi de-a dreapta mea…. », Ps 110, 1). Hristos dăruieşte Tatălui Său firea omenească mântuită şi îndumnezeită. Este arătarea marii taine a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om. Nu I-a fost destul să mântuiască pe om, lucru care încă ar fi fost negrăit, Tatăl ceresc voia mai mult : să aşeze pe om de-a dreapta Sa – în persoana Fiului Său –, să-l poftească în sânul dumnezeirii, să-l facă « deopotrivă cu El ». Taină străină : în Sfatul cel mare al lui Dumnezeu se află un om, Hristos. Fiecare fiinţă omenească îşi poate spune : Este ca şi mine, împărtăşeşte firea mea omenească, mă poate înţelege, pot să-I spun orice.

Cine înalţă pe Hristos în tărie ? Desigur îngerii care se minunează şi se dau înapoi cu sfială şi admiraţie, neînţelegând cum un om se poate înălţa mai presus de ei (după cum spune Tradiţia prin minunatul canon bizantin al sărbătorii : « Cine este Acesta Care Se înalţă … ? »). Hristos Se înalţă (şi pe noi împreună cu El) din ce în ce mai sus, trecând de cele nouă cete îngereşti (6) care sunt fiecare o treaptă de înălţare duhovnicească, reflexul unei « calităţi » dumnezeieşti, al unei raze de sfinţenie dumnezeiască. Este în acelaşi timp arătarea smereniei celor netrupeşti : nu înţeleg această taină, dar se dau la o parte, în ascultare, dau slavă şi se închină lui Hristos care Se înalţă. Cel care înalţă firea omenească a Fiului până la Tronul dumnezeiesc este Duhul Sfânt, căci El îndumnezeieşte pe om şi îl schimbă la faţă. Iconomia Lui este de a îndumnezei, de a transmite natura dumnezeiască, de a « da pe Dumnezeu ». Hristos Se aşează cu firea Sa omenească îndumnezeită pe Tronul dumnezeiesc, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Şi-a împlinit misiunea. Acum începe cea a Duhului Sfânt care prin pogorârea Sa împărătească asupra Apostolilor va zidi Biserica şi îi va da viaţă până la cea de-a Doua Venire.

Pr Noël Tanazacq

Note

1. O cale de pătrundere în tainele dumnezeieşti (N. Tr.).
2. Economie : mod de acţiune a fiecărei persoane dumnezeieşti faţă de creaţie şi de neamul omenesc, după caracterul Ei ipostatic.
3. Vezi : « S-a arătat în alt chip la doi dintre dânşii… » (Marcu 16, 12).
4. Adică la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă.
5. « Căci tot cel ce se înalţă pre sine se va smeri ; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa.» (Pilda Vameşului şi a Fariseului, Luca 18, 14)
6. Mai presus de îngeri, de arhangheli şi de stăpânii (cea de-a 3-a treaptă), de vârtuţi, de puteri, şi de domnii (cea de-a 2-a treaptă), de tronuri, de heruvimi şi se serafimi (prima treaptă), după Treptele cereşti ale Sf. Dionisie Areopagitul.