Adaugat la: 1 Mai 2009 Ora: 15:14

Taina bucuriei

Nici ebrietatea zâmbitoare, nici hlizeala veselă, nici măcar satisfacţia euforizantă ori plăcerea potolită nu sunt semne ale bucuriei. Ba dimpotrivă, de cele mai multe ori ele sunt strategii nefericite de a o imita ori substitui.

Lumea în care trăim abundă de invitaţii care promit plonjarea într-o euforie perpetuă. Mass-media ne îmbie sistematic cu false nevoi care – prin promisiunea satisfacerii - par capabile să ne provoace bucurii. Însă la capătul rutei ne trezim mereu minţiţi, frustraţi, manipulaţi; bucuria ne scapă printre degete. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, în realitate, bucuria şi satisfacţia (înţeleasă ca împlinire a plăcerii) nu au nimic în comun. Nu sunt antinomice ci doar aparţin unor resorturi diferite.

În vreme ce bucuria e altruistă (e nedesăvârşită dacă nu e împărtăşită altora), satisfacţia e egoistă.

Bucuria e comunicabilă, plăcerea - incomunicabilă.

Satisfacţia e cucerită relativ uşor dar se risipeşte repede; bucuria presupune jertfe însă are consistenţă.

Plăcerea e alergica la durere; bucuria coexistă cu suferinţa.

În fine, plăcerea e răspuns la un stimul fizic, are nevoie de un obiect, e legată de materialitate; bucuria, în schimb, ţine mai mult de un registru nevăzut, spiritual. Plăcerea e procurată din lumea de jos; bucuria vine de Sus.

Ca fii ai lui Dumnezeu, suntem creaţi să trăim bucuria ca dat firesc, ca experienţă a comuniunii cu Tatăl. În acest sens întristarea devine semn al împuţinării spirituale. Căderea în păcat a deformat însă această perspectivă: omul având trup, capacitatea de bucurie şi de întristare a fiinţei sale s-a obişnuit să se actualizeze ca plăcere (prin ceea ce-i sporeşte viaţa trupească) şi ca neplăcere (prin ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească) - confundând trupul cu totalitatea fiinţei sale (Sf. Maxim Mărturisitorul). Aşa se face că satisfacţia şi insatisfacţia riscă să devină reperele principale ale vieţii noastre. Se creează un cerc vicios sufocant: căutăm plăcerea ca refugiu din calea durerii; evităm durerea care pândeşte la capătul plăcerii.

Soluţia depăşirii acestui labirint nesfârşit este curăţirea de patimi. Nu prin suprimarea trupului ci prin lărgirea orizontului de aşteptare: depăşind (fără a anula) satisfacţiile accesibile trupului; interiorizând faptul că trăim o taină mai mare decât noi înşine; înţelegând că setea noastră de infinit nu poate fi săturată înfulecând finitul; deschizându-ne iubirii lui Hristos. Bucuria devine posibilă numai după ce conştientizăm limitele satisfacţiei şi căutăm comuniunea cu Dumnezeu.

Să fie atunci bucuria un premiu câştigat în urma unor eforturi personale? Nicidecum. Bucuria nu poate fi vânată sau provocată nici măcar prin strategii ascetice susţinute. Dacă ar fi accesibilă astfel, ar implica o lipsă de smerenie primejdioasă. Bucuria începe în noi când Dumnezeu rânduieşte, în ciuda nevredniciei şi puţinătăţii fiecăruia. Bucuria e întotdeauna un dar; dar al Duhului (Galateni V, 22), semn al prezenţei Lui, amprentă a Providenţei, mărturie a trăirii întru Adevăr.

Cineva s-a apropiat oarecând de Părintele Sofronie Saharov şi l-a întrebat: „cum reuşiţi să fiţi atât de bucuros? Eu întârzii în tristeţe de-atâta vreme…” Răspunsul Părintelui: “Pesemne am plâns mai mult decât tine!”

Bucuria e popas neprogramat pe calea pocăinţei. E darul celor angajaţi în şcoala despătimirii, al celor dispuşi la jertfe (de altfel, spre deosebire de satisfacţie - căreia îi repugnă durerea - bucuria e adesea ascunsă în miezul suferinţei). Bucuria este a celor care îl caută cu iubire pe Dumnezeu. Bucuria e darul celor bine-dispuşi.


Daniel Chira

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni