Adaugat la: 1 Mai 2009 Ora: 15:14

Reforma papalităţii în secolul al IX-lea: naşterea unei monarhii pontificale

Secolul XI este secolul rupturii oficiale dintre Roma şi Constantinopol prin marea schismă de la 1054, după două sute de ani de îndepărtare progresivă pe plan cultural, politic şi teologic. Acest eveniment, asupra căruia vom reveni, a avut loc în contextul unei mari reforme a papalităţii care se va transforma într-o veritabilă monarhie pontificală, afirmându-şi vocaţia de supremaţie asupra întregii creştinătăţi.

În ce a constat această reformă decisivă pentru istoria Bisericii? Mitropolit al Italiei şi Patriarh al Occidentului, papa avusese timp de secole un rol mai degrabă de arbitru decât de conducător, atât în sânul Bisericii cât si în relaţia cu puterea laică. Dar începând cu reforma din secolul XI, papa, autodesemnat ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, va deveni capul unui adevărat guvern centralizat al Bisericii occidentale după un model monarhic şi chiar imperial. Astfel opera primilor reformatori care urmăreau mai ales eliberarea Bisericii de sub jugul împăraţilor şi feudalilor a fost depăşită de un proiect mult mai mare care a creat o nouă papalitate.

Scopul iniţial al reformei: autonomia Bisericii faţă de împărat şi regenerarea ei spirituală

Am arătat deja în articolul precedent rolul fundamental jucat de monahismul clunisian (ordinul de la Cluny) în regenerarea spirituală a Bisericii care căzuse în mâinile regilor şi feudalilor puţin conştienţi de vocaţia veritabilă a Bisericii. Acapararea clerului de către laici era desemnată a fi fost principala sursă a corupţiei şi imoralităţii. Timp de mai bine de un secol monahii clunisieni au desfăşurat o lucrare reformatoare de o amploare şi de o eficacitate remarcabile pe tot întinsul Europei occidentale, pregătind generaţiile de clerici fără de care marea reformă a papalităţii nu ar fi fost posibilă. Cuvântul cheie al reformei, libertas Ecclesiae (libertatea Bisericii) a stârnit entuziasmul acestor generaţii. Însă papalitatea a mers mult mai departe, folosindu-se de această revendicare pentru a justifica emanciparea completă faţă de puterea laică şi chiar pentru a inversa rolurile, adică pentru a impune tutela papilor asupra regilor şi în sens mai larg tutela clericilor asupra întregii societăţi creştine.
Însă această evoluţie a lucrurilor se înţelege mai bine dacă este privită în contextul situaţiei dificile în care se găsea papalitatea în perioada care a precedat reforma. Pradă a unei mari instabilităţi politice, ea se zbătea între două feluri de constrângeri. Fie era victima luptelor dintre familiile aristocratice romane aflate în perpetuă rivalitate, fie cădea în mâinile împăratului germanic care intra în Roma cu trupele şi impunea candidatul său. Secolul X este vremea când se afirmă o nouă dinastie de împăraţi germanici ce au purtat numele de Otto (Otto I a fost încoronat la Roma la 962), care au încercat încă o dată să dea viaţă visului carolingian de a reface un imperiu universal în care toată creştinătatea să fie unită în jurul împăratului. Cel care a încarnat cel mai bine acest vis a fost Otto al III-lea care, stabilindu-se la Roma se autointitula „servitor al Apostolilor şi împărat august al lumii”. În anul 999 el aduce pe tronul pontifical un papă ce ia numele simbolic de Silvestru al II-lea, după numele Sfântului Silvestru, papa contemporan cu împăratul Constantin cel Mare. Dar anul 1000 nu va fi ceasul unui nou Constantin. Planurile împăratului eşuează. Trebuie să amintim că este şi epoca în care se impune adăugarea lui Filioque în Crez, care îşi are originea în biserica germanică de pe vremea lui Carol cel Mare şi a fost introdus în Italia de împăraţii germanici şi nu de către biserica romană (Henric al II-lea îl impune definitiv în liturghia romană la 1014).

Prezenţa împăraţilor germanici la Roma şi puterea pe care o exersau în numirea papilor şi a episcopilor a făcut şi mai urgentă necesitatea de a se elibera de sub jugul lor. Primul mare papă reformator, Leon al IX-lea, fusese instalat de împărat la 1048. Însă în timp ce împăraţii doreau o reformă care să unească întreaga Biserică occidentală în jurul lor, opera papilor îi va depăşi, căci şi aceştia doreau unitatea creştinătăţii, dar în jurul papalităţii. Înconjurat de monahi instruiţi şi zeloşi reformatori, Leon al IX-lea, o personalitate deosebit de energică, este primul care răspândeşte reforma, parcurgând întreaga Europă pentru a ţine sinoade locale şi a înnoi ierarhia prin înlocuirea episcopilor numiţi necanonic de către puterea laică. Nu uităm că Leon al IX este şi cel care trimite la Constantinopol legaţii care cer Patriarhului să recunoască autoritatea Romei, ambasadă care va sfârşi printr-o excomunicare reciprocă (este vorba de schisma de la 1054, intervenită puţin după moartea papei).

Grigore al VII-lea şi Dictatus Papae: naşterea unei monarhii pontificale

Opera lui Leon al IX a fost continuată cu multă perseverenţă de urmaşii săi. Pentru a scoate de sub influenţa împăratului alegerea papei, Nicolae al II-lea a edictat la 1059 un decret care atribuia pentru prima dată unui colegiu al cardinalilor această funcţie (cardinalii erau iniţial clerici care aveau în custodie o biserică de la Roma sau din împrejurimi). Acelaşi decret interzicea căsătoria preoţilor şi chiar încuraja credincioşii să participe activ la înlocuirea clericilor căsătoriţi. Însă personalitatea care marchează apogeul reformei a fost Grigorie al VII-lea, care devine papă în 1073: după numele său, opera reformatoare a acestei epoci s-a obişnuit a se numi reforma gregoriană). Dotat cu o personalitate zdrobitoare, hotărât să dărâme orice obstacol în calea obiectivelor papalităţii, el intră imediat într-un adevărat război cu împăratul Henric al IV-lea, pe care-l şi excomunică reproşându-i instalarea necanonică a episcopilor germanici. Se desfăşoară acum faimoasa „controversă a investiturilor” în legătură cu rolul pe care împăratul şi papa îl au în alegerea episcopilor. În 1075, Grigore al VII-lea edictează un document fundamental numit Dictatus papae în care rezumă într-o listă de 27 de afirmaţii concepţia papalităţii despre propria supremaţie asupra puterii laice, dar şi asupra întregii Biserici. Papa îşi arogă dreptul de a-l detrona pe împărat şi chiar de a-i dezlega pe subiecţi de jurământul de fidelitate faţă de orice principe sau rege care iese din ascultarea papei. Puterea laicilor se exersează sub tutela clericilor, în vârful ierarhiei aflându-se papa. Aşa se înţelege mai bine de ce era atât de important să se generalizeze celibatul preoţilor: întreaga societate creştină trebuia să fie tutelată de un corp al clericilor cu o viaţă considerată superioară, care se găsea în fruntea unei societăţi organizate într-o ierarhie a ordinelor (cuvântul „ordine” sau „ordine justă” fiind un alt cuvânt cheie al reformei).

Astfel, spre deosebire de echilibrul numit şi „simfonic” între puterea imperială şi Biserică la care se ajunsese în imperiul bizantin (e drept, după o îndelungată luptă cu împăraţii perioadei iconoclaste), lupta pentru « libertate » şi « ordine justă » în Biserica apuseană este rodul unei înţelegeri foarte diferite despre ceea ce este corpul Bisericii şi unitatea sa, despre preoţie şi arhierie în Biserică. Tot evul mediu occidental a fost dominat de lupta între papă şi împărat, mai apoi de raporturile între papalitate şi monarhiile europene, şi de compromisurile politico-juridice cu papa, care au marcat construcţia statelor occidentale. Un prim astfel de compromis care încheie pentru o vreme „controversa investiturilor” este concordatul de la Worms de la 1122 (episcopii sa fie „investiţi” de către papa în ce priveşte funcţia lor religioasă şi abia după aceea sa primească din partea împăratului privilegiile lor feudale). Acest neîncetat arbitraj în jurul revendicării unor drepturi conflictuale a dus la o dezvoltare fără precedent a dreptului în contextul înfruntării dintre juriştii papei şi juriştii împăratului sau ai regelui, ceea ce a marcat gândirea occidentală până în ziua de azi.


Ioana Georgescu-Tănase

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni