Adaugat la: 1 Mai 2009 Ora: 15:14

Ne vorbeşte părintele Vasile Gavrilă Paris, 29 martie 2009 (partea I)

Părintele Vasile GAVRILĂ, paroh al paraclisului stundenţesc din Bucureşti cu hramul sfântul Nicolae, prezent la Paris cu ocazia Zilelor Filocalice organizate de parohia Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva, ne-a încredinţat câteva gânduri legate de probleme pe care şi le pun credincioşii ortodocşi din Occident.

Părinte, în ultima vreme s-a stârnit un întreg cataclism în România din pricina actelor biometrice. În România oamenii s-au revoltat foarte mult, în Occident lumea rămâne un pic în aşteptare, să li se explice cum stau lucrurile de fapt. Oamenii nu reuşesc să înţeleagă de fapt prezenţa celui rău în spatele acestor acte de identitate cu microcip, nu reuşesc să înţeleagă cum poate manipula diavolul lumea prin aceste acte.

La ora actuală într-adevăr, a apărut o problemă delicată: punerea microcipurilor biometrice în anumite acte – la noi în România s-a pus problema implantului lor în paşapoarte şi în permisele de conducere – spunându-se că după aceea va urma cartea de identitate, iar mai departe nu ştim cum va fi. Aceasta a creat multă, multă tulburare pentru faptul că, din câte am constatat eu, dintr-o etapă ce s-a consumat în jurul acestei crize, am constatat că sunt două atitudini care, din punctul meu de vedere, intuiesc două tabere sau două atitudini: o atitudine foarte laxă şi aproape indiferentă conform căreea aceasta nu e nicio problemă, nu-mi ia nimeni credinţa mea, eu am credinţa în suflet, şi pe de altă parte este o altă atitudine, şi anume a acelora care au spus: „gata, aceasta este pecetea lui Antihrist, şi cine acceptă acest tip de paşaport sau permis de conducere, înseamnă că nu L-a mărturisit pe Hristos, că s-a lepădat de Hristos, şi a fost pecetluit – este exagerat! Şi cred că bine ar fi să ne regăsim undeva la mijloc, şi anume: este foarte clar că această etapă este una din etapele lucrării antihristice pe pământ. Îmi este foarte clar lucrul acesta, şi prin faptul că prin aceste microcipuri persoana umană devine un număr, este îndosariată undeva; este o lezare a personalităţii umane, a drepturilor umane, nu mă refer la drepturile europene. După care acestea reprezintă un ultracontrol care nu este deloc benefic, este chiar dăunător, şi în plus, mai mult decât atât, este o pregătire a lumii, o obişnuinţă ca oamenii să fie cumva mai puţin conştienţi şi activi în faţa unei astfel de atitudini, a unei astfel de lucrări. Că este sau nu este asta pecetea, eu gândesc şi cred că nu este pecetea, pentru că nu este condiţionată primirea paşapoartelor cu cip biometric de lepădarea de Hristos. Este foarte clar. Însă ne obişnuieşte cu un anumit mod de viaţă, crează o mentalitate, crează o cultură, de care îmi este teamă că mă voi lepăda foarte greu atunci când, dacă mi se va pune condiţia să o păstrez mai departe, cu condiţia lepădării de Hristos, mi-este teamă că atunci voi fi foarte vulnerabil. Adică va fi foarte greu să mă lepăd de toate avantajele pe care mi le oferă, care de fapt sunt nişte dezavantaje, nu sunt avantaje, sunt pseudoavantaje. Pe de altă parte însă, nu este o pecetluire, pentru că aşa cum spuneam, nu pretinde, nu cere nimeni acum lepădarea de Hristos.

O oarecare lepădare însă noi o facem aproape zilnic. Prin ce? Prin modul nostru de viaţă, şi anume: suntem foarte ancoraţi şi foarte prinşi în activitate, devenim carierişti, devenim materialişti, şi progresiv, ne lepădăm de Hristos şi de credinţă fiind foarte ancoraţi în lumea strict materială, şi mai puţin în lumea duhovnicească. Părintele Sofronie spunea că noi trăim aproape într-un divorţ total de Dumnezeu. Şi în acest sens trebuie să fim atenţi. Apoi mai departe, ceea ce ar trebui să avem în vedere, trebuie să ne pregătim nu pentru venirea lui Antihrist, ci pentru venirea lui Hristos. Cum mă pregătesc eu pentru venirea lui Hristos? Cum spre exemplu, în ce s-a întamplat acum : atâta debusolare, atâta ceartă, atâta dezbinare între oameni, toată lumea caută semnele antihristice, dar nu căutăm pe Hristos. În loc să ne apropiem cu mai multă conştiinţă, să ne pregătim mai mult să ne rugăm, să ne adunăm toţi creştinii la rugăciune, să ne iubim unii pe alţii, să ne susţinem unii pe alţii, şi aşa mai departe, începem să ne urâm, începem să vorbim unii de alţii, că unul e mai ortodox decât celălalt, altul e mai duhovnicesc decât celălalt, că ăsta s-a lepădat şi ăsta nu s-a lepădat. Aici este o diversiune chiar a lui Antihrist, şi cred că chiar aşa cădem în cursa aceasta. În loc să mă pregătesc duhovniceşte, mă pregătesc mai degrabă pentru venirea lui Antihrist, nu pentru venirea lui Hristos. Şi aici trebuie un echilibru, îmi e foarte clar că trebuie un echilibru. Aş dori să fiu mai smerit, mai rugător, mai bun şi mai blând, mai curat cu inima şi cu mintea, pentru a fi mai aproape de Mântuitorul Hristos, singurul Care-l poate birui pe antihrist şi nu doar ultrainformat, prezent pe toate site-urile, sau la toate meeting-urile, doar pentru că sunt bine garnisite cu un iz de „anti” (anti-ecumenic, anti-ierarhie, anti... anti...anti...), pentru ca nu cumva să mă aflu chiar ant-creştin. Dacă Hristos şi nu antihrist, mă va găsi în Casa Lui – Biserica, împăcat cu toată lumea, spovedit şi împătăşit cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, voi avea nădejdea mântuirii; altfel mă tem.

Părinte, care trebuie să fie implicarea noastră materială în viaţa Bisericii? Unele persoane se tem că ceea ce ar da nu ar fi bine întrbuinţat, bine gestionat.

Mă gândesc la exemplul pe care îl are sfântul mare pustnic Antonie, care L-a întrebat pe Dumnezeu dacă poate să-i arate un model de desăvârşire, mai înalt decât el. Şi a fost trimis la un oarecare Simon curelarul, care locuia în cetate dar care nu voia să-i destăinuie ce face el, taina sufletului lui. Antonie însă i-a spus: „Uite, eu sunt pustnic, sunt călugăr, şi m-a trimis Dumnezeu la tine. Spune-mi totuşi ce faci tu de ai aflat har înaintea lui Dumnezeu?” Şi atunci el i-a spus lucrarea lui. Şi ce făcea el? El muncea, se bucura de tot ceea ce-i dădea Dumnezeu, Îi mulţumea lui Dumnezeu şi după aceea spune că, din ceea ce câştiga îşi întreţinea familia, dădea la săraci şi ducea lui Dumnezeu, oferea lui Dumnezeu. Nu ştiu cât, nu se spune cât dădea la săraci, cât dădea lui Dumnezeu, probabil căt ducea el la Biserică. Ştim un lucru foarte important, că pentru el nu oprea decât cât îi trebuia să-şi întreţină famlia şi restul dăruia. Cred că acesta ar trebui să fie principiul. Vedem sigur că nimeni nu zice să ia de la gura copiilor, să nu-şi îmbrace copiii, să nu-şi îngrijească copiii sau pe sine însuşi şi să dea la săraci sau să dea la biserică. Însă atunci când Mântuitorul Hristos a fost mustrat, pentru că El a fost mustrat indirect pentru acel litru de mir de Nard pe care femeia păcătoasă l-a vărsat şi l-a sacrificat pentru El, prin vocea lui Iuda: „Mai bine s-ar fi vândut şi s-ar fi dat săracilor” El a răspuns: „Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea.” Eu cred că, chiar şi aici, mai întâi de toate, are prioritate Dumnezeu, după aceea săracii, şi după aceea eu. Adică am grijă şi de săraci, am grijă şi de mine, dar, când e vorba de Dumnezeu, nu trebuie să mai preţuiesc nimic, absolut. Şi ar fi grozav dacă noi am reuşi să înţelegem că ceea ce Îi dăm lui Dumnezeu de fapt noi nu-I oferim lui Dumnezeu, ci ne oferim nouă.

Cain a adus jertfă din ceea ce-i rămânea; Abel s-a dus şi a ales din turmă ”fruntea”, a ales ceea ce era cel mai frumos şi a dus lui Dumnezeu, şi după aceea a luat pentru el, şi din acest motiv Dumnezeu primeşte jertfa lui Abel iar a lui Cain se întoarce înapoi. El n-a înţeles lucrul acesta şi pentru faptul că n-a înţeles, atunci s-a răzbunat pe fratele lui. Acesta este un alt aspect. Însă eu cred că trebuie, aşa cum făceau ţăranii de odinioară – eu îmi aduc aminte de la tatăl meu că prima dată, primele fructe pe care le culegea din grădină, din livadă, primele fructe le ducea la biserică. Şi noi care am crescut în mediul acela sătesc, noi n-am avut niciodată sentimentul că tata pe noi ne neglijează şi cumva ne nedreptăţeşte ducând la biserică. Nu, sub nicio formă. Şi cred că aici ar trebui să lucrăm un pic. Şi mi-este teamă de un sentiment pe care nu îl conştientizăm, să-mi fie iertată această afirmaţie, dar o spun: transformăm biserica într-o instituţie de prestări servicii, fie ele şi religioase. Dacă se ajunge aici este tragedie, este păcat mare. Biserica este prin excelenţă nu casa noastră, este casa lui Dumnezeu în care noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem acceptaţi în ea. Deci nu ne ducem acolo ca la primărie sau ca la poştă, sau ca la telefoane, sau ca la cine ştie ce instituţie, sau ca la servici, unde fac ceva şi trebuie să mi se răspundă.

Şi apoi, tot ceea ce ajunge la biserică nu poate fi gestionat decât numai bine. Pentru că chiar dacă ar ajunge în mâna unui om care nu este foarte bine intenţionat, de fapt nu au ajuns în mâna acelui om, ci în mâna lui Dumnezeu. Şi este o vorbă pe care o spun oamenii şi pe care au luat-o din Psalmi, şi anume: „Multul nu ajunge şi puţinul prisoseşte”. Dacă Dumnezeu nu chiverniseşte, nu ajunge şi nu foloseşte indiferent cât am produce noi. Şi poate că din puţinul acela şi din proasta gestionare, dar daca ai dat cu toată inima lui Dumnezeu negândind că dai unor oameni-administratori acolo, atunci a primit Dumnezeu darul tău şi are Dumnezeu grijă cum să le rânduiască şi cum să le chivernisească astfel încât să ajungă acolo unde trebuie şi nu să se risipească.

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni