Adaugat la: 1 Mai 2008 Ora: 15:14

Convorbire cu arhimandritul Jacob, stareţul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu de la Cantauque

Părintele Jacob este întemeietorul unei Mănăstiri în Ţara Sfântă (1980 - 2001).

Aşezat în prezent în sudul Franţei în Domeniul Cantauque (Aude), mănăstirea pe care o păstoreşte are ca ocrotitori pe Maica Domnului şi pe Sfântului Martin.

Comunitatea a fost primită în Mitropolia Ortodoxă Română în 2002 de către Înaltpreasfinţitul Iosif. Mănăstirea numără 7 călugări, dintre care 5 preoţi. Există spaţiu de găzduire pentru persoane doritoare să se retragă sau să participe la o sesiune de formare creştină, de iniţiere în Evanghelie, în muzica psaltică sau ebraica biblică.

Cele două hramuri ale mănăstirii sunt Izvorul Tămăduirii, sărbătoare a Maicii Domnului din Vinerea Săptămânii Luminate şi Sfântul Martin de Tours, sărbătorit la 11 noiembrie.

Convorbire cu arhimandritul Jacob, stareţul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu de la Cantauque

1.Părinte Jacob, uneori simţim că lumea în care trăim este sub semnul întristării. Ce poate face omul de astăzi pentru a-şi deschide inima către bucurie, şi pentru a gusta harul lui Dumnezeu?

 

Întristarea e fiica deznădejdii după cum bucuria e fiica nădejdii. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre nădejde, care este rod al Duhului. Evanghelia este vestea cea bună, plină de făgăduinţă şi a nădejde: cea a iertării păcatelor mai întâi şi cea a învierii pentru cei care se încred cu desăvârşire în Mântuitorul. Adevăratul creştin are o nădejde care aşa cum e scris în Epistola către Evrei este « o ancoră sigură şi tare, care intră întru cele din lăuntrul catapetesmei, unde înainte-mergător pentru noi a intrat Iisus » (Evrei 6, 19-20). Iisus se arată pentru credincios a fi cel care-i umple inima chiar şi în suferinţă, ba chiar aş spune mai cu seamă în suferinţă şi în lipsurile vieţii. Dimpotrivă, cel care iubeşte lumea, căruia i se pare că poate crede în lume, are inima împărţită şi nu va putea ţine piept ispitelor şi încercărilor. E chinuit de spaimele unei vieţi zidite pe nisip, trăieşte chinuit de griji şi se istoveşte într-o viaţă care îl trădează. Cel care şi-a pus toată nădejdea în Domnul nu va ocoli suferinţa dar nici nu se va întrista. Va trăi deja o parte din bucuria făgăduită celor care cred, celor care iubesc până la a-şi da viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa. Izvorul bucuriei este aşadar o inimă pe de-a-ntregul dăruită Domnului. Lumea e sub semnul tristeţii pentru că este întoarsă, cu încurajarea întregii culturi moderne, către căutarea plăcerii, a gloriei şi avuţiei. În sfârşit, cel care cunoaşte bucuria credinţei şi a nădejdii se va face însuşi mărturie. În orice caz, nu vom aduce bucurie oamenilor distrându-i, ci dimpotrivă chemându-i la reculegere şi la înnoirea inimii.

 

2. Cum pot creştinii de astăzi să mărturisească pe Dumnezeu şi viaţa veşnică în mijlocul acestei lumi care pare surdă şi oarbă, mişcată de cu totul alte legi decât cele duhovniceşti?

 

Da, lumea este surdă şi oarbă pentru Duh, dar nu toţi oamenii sunt astfel, departe de Acesta. O mulţime aşteaptă să primească revelaţia adevăratei vieţi. Problema nu este omenirea străină de Evanghelie, ci cei care se numesc creştini şi nu au de fapt nimic de comunicat pentru că se întreţin într-o ignoranţă vinovată a realităţilor duhovniceşti. E bine să fii credincios prin moştenire familială sau etnică dar e cu totul insuficient. E bine să crezi în Sfintele Scripturi şi în mărturia sfinţilor, e foarte bine să crezi tot ce crede Biserica, dar a crede în ce crede Biserica înseamnă a se converti a face voia lui Dumnezeu. Pornind de la această ascultare faţă de Hristos se poate clădi viaţa noastră în Biserică, locul prin excelenţă al Duhului. Cred sincer că mulţi sunt cei care, într-o clipă a vieţii lor, au trăit ceva cu adevărat frumos şi fericit pe care nu ar fi în stare să-l descrie, pe care nici nu trebuie să încerce să-l explice, dar care îi ţine totuşi vii în nădejdea şi dorinţa de Dumnezeu. A ţine ochii inimii către Domnul în orice loc şi în orice împrejurare, cu răbdare şi fără agitaţie, iată mărturia pe care trebuie să o dăm mai întâi, iar celelalte se vor adăuga nouă.

 

3. Marile sărbători ne fac să gustăm pacea şi bucuria prin harul lui Dumnezeu. Cum putem să facem să dureze această bucurie în sufletele noastre şi să nu se risipească odată cu trecerea sărbătorii?

 

Nu trebuie să confundăm bucuria şi pacea făgăduite de Domnul cu emoţiile trecătoare care nu sunt decât stări sufleteşti ce ţin de psihologie. Nu avem ce să "facem să dureze". Trebuie mai degrabă să renunţăm la tot şi mai presus de toate la sine, din smerită ascultare zilnică de Domnul Iisus care ne arată prin Duhul exact ceea ce trebuie să facem sau să nu facem dacă vrem "să păzim cuvântul Lui". Să nu ne facem iluzii. Iubirea pentru Domnul se arată în fapte de ascultare şi renunţare, într-o stare de lăsare în voia Sa cea sfântă. Calea lui Hristos nu e una de confort şi plăcere, ci una de adevăr. Să iubim adevărul, să-l plinim, să iubim iubirea adevărată, iar bucuria şi pacea Duhului vor fi cu noi.

 

4. Dorul după Dumnezeu poate răni mult când cei din jur nu sunt în acelaşi duh; cum putem trăi această realitate fără să deznădăjduim şi rămânând în lume?

 

A trăi în lume e mereu un izvor de conflicte şi de tot soiul de greutăţi, şi aceasta nu e lucru de mirare pentru nici un ucenic al lui Hristos. Hristos ne-a prevenit: "vă vor urî, vă vor prigoni", "sluga nu e mai mare decât stăpânul" "dar bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri". Cu toate acestea oamenii din lume au uneori multe motive să fie supăraţi pe noi, mai cu seamă din cauza pretenţiilor noastre deşarte, şi a faptelor noastre sărace "când sarea lumii s-a stricat şi nu mai e bună de nimic, se aruncă". Dacă lumea este ostilă, e mai degrabă din cauză că noi suntem căldicei şi fără gust. Desigur, adevăratul credincios are o adevărată cunoaştere după cum este şi sfânt, dar uităm că "această comoară o purtăm în vase de lut". Ah, dacă am fi smeriţi, fără nici o îndoială Slava lui Dumnezeu ar străluci în ochii oamenilor care atunci ne-ar ierta multe. Acum însă timpul Bisericii, cel în care ne găsim, este neapărat un timp de conflict cu lumea. Să ne îngrijim deci înainte de toate să fim cu Hristos, cu Biserica, prin urmare să nu fim din lume, să nu împărtăşim duhul, gusturile, ideile, credinţele, felul de a trăi al lumii. Pentru că trebuie să spunem, creştinii noştri au adesea un picior în lume, şi mai mult decât atât, şi unul, – uneori nici măcar –, în Biserică. Mereu rămâne aceeaşi problemă: inima împărţită. De aici singura soluţie: întoarcerea, pocăinţa, încrederea, ascultarea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea de zi cu zi... Şi mai întâi o viaţă în trezvie, în special a privirii. Cum am putea să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu dacă cultivăm distracţia? Şi ce sunt televiziunea şi jocurile video dacă nu o enormă uzină de distracţii? Să fim serioşi cu Dumnezeu şi oamenii vor începe să ne ia în serios. În sfârşit, să păstrăm mereu în lupta pe care o ducem acest cuvânt al Stăpânului şi Domnului Iisus: "nu vă temeţi, Eu am biruit lumea". A Lui să fie slava în vecii vecilor. Amin.

 

Convorbire cu arhimandritul Jacob, stareţul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu de la Cantauque

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni