Adaugat la: 1 Mai 2009 Ora: 15:14

Autostrada Raiului

Acum câţiva ani am făcut o nebunie: am închiriat pentru prima dată o maşină, deşi obţinusem permisul de conducere doar cu un an înainte şi nu aveam mai mult de trei sute de kilometri la activ. Cu frica-n sân m-am suit la volan.

Conduceam cu viteză foarte mică. Mă simţeam stingher şi nesigur, oarecum complexat de nepriceperea mea. Am tras pe dreapta ori de câte ori simţeam că mă „pierd”, m-am lăsat depăşit de toţi, am mai greşit şi drumul, dar după vreo două sute de kilometri emoţiile s-au mai atenuat şi deodată, nu ştiu cum, am început să mă simt liber, în siguranţă. Peste ceva timp, mi-am dat şi seama de ce: toţi conducătorii auto respectau anumite reguli, iar lucrul acesta dădea traficului o anume rânduială care-i permitea şi unui începător ca mine să ajungă la destinaţie.

Rolul codului rutier este de a asigura o minimă siguranţă, iar când nu este respectat, se pot întâmpla accidente foarte grave. Acest lucru mă face să mă întreb câteodată: dacă în viaţa de zi cu zi am respecta acele îndrumări de bază pe care Biserica ni le propune, nu am reuşi oare să reducem numărul - din ce în ce mai mare - de „accidente sufleteşti” din lumea noastră? În mod practic, câte suferinţe inutile ar dispărea dacă nu am căuta tot timpul să ne justificăm greşelile sau dacă nu i-am călca în picioare pe cei din jur pentru a ne atinge scopurile? Câte despărţiri sau „nepotriviri” s-ar evita dacă nu am privi la soţia/soţul aproapelui, dacă „relaţiile de cuplu” s-ar baza pe principiile din Taina Cununiei?

Să nu ne înşelăm însă! Biserica ne cheamă la infinit mai mult decât la respectarea unor reguli. Ce chin ar fi drumul meu dacă m-ar stresa încontinuu ideea că voi fi amendat dacă încalc legea! Ce ar fi o călătorie dacă în loc să ne bucurăm de drum, de peisaje, de cei ce ne însoţesc, noi ne-am gândi mereu la următorul semafor roşu, la ambuteiajul care ne aşteaptă când ieşim de pe autostradă, la gropile de pe şosea? În ce coşmar, şi pentru mine şi pentru ceilalţi, s-ar transforma călătoria mea dacă aş fi mereu atent la ce reguli încalcă cei din jur şi aş fi mereu pregătit să-i claxonez, ba chiar să mă opresc în mijlocul drumului şi să le zic câteva celor ce-mi încurcă calea! „L-ai văzut? N-a oprit la stop!” „Mă, ai făcut la stânga şi n-ai semnalizat! Şi te dai mare şofer!” Am fi noi „blânzi şi smeriţi cu inima” (Matei 11,29) dacă am aştepta să fie pedepsiţi toţi cei care par să nu respecte toate regulile? Sau dacă am pretinde tuturor să conducă la fel, şi celui cu Trabant şi celui cu Audi, şi începătorului şi celui care are ani de experienţă?

Reacţia în faţa unor asemenea atitudini legaliste care „dau Bisericii o înfăţişare de sinagogă” (1) e, de obicei, o respingere a rânduielilor: le dispreţuim şi le încălcăm cu nonşalanţă pe cele care care nu ne convin. E trist să observăm, pe de o parte, cât de des cădem într-un fariseism al legilor iar, pe de altă parte, cu câtă uşurinţă vorbim de libertatea în Hristos pentru a ne justifica anumite tendinţe libertine. Oare nu arată această justificare că nu înţelegem încă importanţa şi seriozitatea căii pe care ne-am angajat? Care dintre noi ar avea curajul să fie atât de „liber” încât să se aventureze într-o călătorie de la Bucureşti la Cluj sau de la Paris la Marseille fără să-i pese de regulile de circulaţie? Şi, mai ales, fără să dorească ca toţi ceilalţi să respecte aceste reguli?

Biserica ne propune tuturor o cale pe care să-L avem însoţitor şi întărire pe Însuşi Hristos şi ne îndrumă în aşa fel încât să putem ajunge cu toţii la destinaţia finală. Atunci când conducem respectăm codul rutier în mod natural, fără a crede că avem vreun merit pentru că facem acest lucru absolut normal. Exact la fel, Biserica ne invită să integrăm rânduielile ei în viaţa noastră în aşa fel încât să avem conştiinţa că nu noi păzim regulile, ci ele ne păzesc pe noi. Câteodată avem impresia că suntem experimentaţi, că am intrat deja pe autostrada Împărăţiei şi ni se par ridicole restricţiile şi semnele de avertizare. Însă exact în aceste momente de exaltare emoţională sau duhovnicească (de exemplu atunci când vrem neapărat ceva sau când suntem îndrăgostiţi sau ca acum, în perioada pascală, când totul în jur pare a străluci), aceste limitări de viteză pot avea sensuri duhovniceşti nebănuite! Ele ne pot ajuta să evităm accidentarea celui de lângă noi sau să ne oprim la timp pentru a verifica dacă mergem într-adevăr în direcţia bună. Ele sunt invitaţii la a ne bucura de frumuseţea drumului; la a ne întreba dacă mai are loc şi Hristos în bucuria şi siguranţa noastră de a fi pe cale; la a-l ajuta pe cel rămas în pană sau la a-l lua în maşină pe cel care de mult aşteaptă pe marginea drumului. Căci pe această autostradă nu suntem niciodată singuri... Şi pentru mine s-au oprit alţii de nenumărate ori.

Bogdan Grecu

Nota

  1. Arhim. Jacob, „Împărtăşanie şi tutun”, Apostolia, nr. 10-11.
     

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni