Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

Duminica Sfântului Toma: De la necredinţă la credinţă (prima duminică după Paşti : Ioan 20, 19-31)

Arătarea lui Hristos Cel Înviat apostolului Toma este un eveniment atât de important încât este sărbătorit în toată biserica şi în momentul în care s-a petrecut, adică în prima duminică după Paşti (numită în Răsărit a 2-a duminică după Paşti, sau duminica Tomii).

De fapt, există două părţi în această Evanghelie minunat alcătuită: arătarea Celui Înviat celor zece apostoli (1) în seara de Paşte şi arătarea Sa celor unsprezece apostoli în duminica următoare, în aceleaşi împrejurări. Există un paralelism remarcabil între cele două arătări. Prima este istorisită şi de Sfântul Marcu (16, 14) şi de Sfântul Luca (24, 36-49) cu multe detalii, în timp ce a doua nu este istorisită decât de Sfântul Ioan care a fost martor ocular al celor două scene.

Prima arătare a lui Hristos Înviat apostolilor Săi are ceva surprinzător ce trebuie subliniat dintru început, şi anume că Hristos se arată destul de târziu apostolilor Săi pentru că e vorba de duminică seara, iar El a înviat o dată cu prima lumină a răsăritului, spre patru dimineaţa în acel început de primăvară. Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena şi celorlalte Mironosiţe, aproape imediat după Învierea Sa, apoi celor doi călători către Emaus, spre sfârşitul după amiezii. Va aştepta deci seara duminicii de Paşti pentru a Se face văzut de cei care sunt ucenicii Săi. Motivul este fără îndoială că Apostolii s-au îndoit şi că le era frică : nu au crezut nici în cuvintele Mironosiţelor, nici în cele ale călătorilor către Emaus (Marcu 16, 13) şi nici rapida trecere a lui Petru şi Ioan pe la mormântul gol nu i-a convins. Sfântul Marcu confirmă: « … Şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat » (Marcu 16, 14). Legătura lui Hristos cu cei care se aflau împrejurul Său, ca şi cu noi înşine, ţine mereu seama de starea inimii celor în cauză, de starea lor lăuntrică. Poate părea lucru de mirare faptul că Apostolii, care trăiau de trei ani cu Domnul şi care auziseră chiar din gura Sa vestea morţii şi a învierii Sale, au putut avea astfel de îndoieli, până la a nu crede celor care văzuseră cu propriii lor ochi. Dar chiar ideea de înviere din morţii este atât de greu de crezut că mintea noastră nu poate să o imagineze, să o conceptualizeze.

Apostolii, care au fugit când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, joi seara în săptămâna patimilor, s-au ascuns în Foişor (locul Cinei celei de Taină), unde s-au baricadat de « teama iudeilor ». Le e frică să nu fie urmăriţi şi arestaţi, pentru că Învăţătorul lor a fost judecat, condamnat şi executat ca un răufăcător. Totul pare pierdut. Se ascund.

Hristos Cel Înviat intră fără veste în Foişor, cu toate uşile închise. Prima învăţătură care se desprinde este teologică : Hristos a intrat cu toate uşile închise pentru că are trupul slavei Sale, pentru că a înviat. A intrat în Foişor aşa cum a ieşit din mormântul pecetluit (îngerii au dat piatra la o parte, pentru ca Femeile să poată vedea că mormântul era gol). Trupul transfigurat nu mai este supus materiei : este liber, trup duhnovnicesc.

Primul cuvânt al lui Hristos este uimitor : « Pace vouă ». Domnul le dă pacea, pacea Sa, pentru că nu au crezut în El şi sunt plini de complexe şi de remuşcări faţă de el: sufletul lor e sfâşiat. Hristos îi eliberează : v-aţi înşelat părăsindu-Mă şi necrezând în Mine, dar vă eliberez de greutatea aceasta zdrobitoare ; fiţi deci în pace cu Mine. Fără această iertare dumnezeiască, n-ar putea să meargă către El, nici să-L asculte. Apoi le dă o mărturie clară a învierii Sale, o dovadă: stigmatele Patimii Sale care I se văd pe mâini şi în coastă (2).

Ucenicii înţeleg şi sunt cuprinşi de bucurie nesfârşită : sunt din nou ucenicii lui Hristos. Domnul le spune deci a doua oară « Pace vouă », pentru că acum ochii lor s-au deschis: ştiu că omul care se află în faţa lor nu este o fantomă (cf Luca 24, 38-39) ci Mesia, Învăţătorul lor mult iubit. Pot deci primi pacea lui Dumnezeu cu toată trezvia. O primesc ca apostoli.

Şi de îndată îi trimite în lume. Domnul nu se sălăşluieşte în evenimentul istoric al Învierii: se grăbeşte să mântuiască tot neamul omenesc, căci aceasta este voia Tatălui Său : « După cum Tatăl Meu M-a trimis, aşa şi Eu vă trimit ». Şi le dă pe loc cele trebuincioase acestei misiuni : le dă puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. Le-o dă prin Duhul Sfânt, suflând asupra lor (« Primiţi Duh Sfânt »). Într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel care împlineşte în apostoli (iar apoi în episcopi şi preoţi), această putere dumnezeiască (3). Trebuie să subliniem că Hristos dă această putere întregii adunări a apostolilor şi nu fiecăruia în parte individual (4). Dacă unul dintre ei cade sau se rătăceşte, ceilalţi pot să îndrepte greşeala : se pot îndrepta unul pe altul. Astfel apostolii au primit în câteva zile cele două puteri dumnezeieşti (5) care caracterizează preoţia: puterea de a sfinţi darurile, la Cina cea de Taină, în Joia Sfântă, şi puterea de a lega şi dezlega păcatele, în seara zilei de Paşti.

Dar sfântul Toma nu era de faţă ! Sunt momente în viaţă când trebuie să fii prezent. Fiecare dintre noi trebuie să aibă această grijă. Totuşi această « scăpare » a lui Toma va avea un efect binefăcător pentru tot neamul omenesc. Ucenicii îi povestesc totul, iar el nu crede nimic. Toma este un om dintr-o bucată, un adevărat israelit fără vicleşug, cum a spus Domnul despre Natanael. Şi spune sus şi tare : dacă nu văd şi dacă nu ating rănile Sale, nu voi crede. Sunt miliarde de oameni ca Toma. Am putea chiar să spunem că toţi suntem Toma. De aceea acest eveniment – care altfel este anecdotic – capătă o amploare universală.

Opt zile mai târziu, se petrece exact acelaşi lucru. Hristos intră în Foişor la fel ca în seara zilei de Paşti, dar spune o singură dată: « Pace vouă ». O spune pentru Toma, pentru că e singurul care încă se mai îndoieşte. Şi fără nici o introducere, fără a mai spune altceva, Hristos îi arată lui Toma rănile Sale : atinge-Mă. Neînchipuită bunătate a lui Hristos, îngăduinţă de necrezut a lui Dumnezeu pentru micimea noastră ! Vrei o dovadă, iată că ţi-o dau. Dar asta înseamnă şi că îndoiala lui Toma era adevărată : el nu se prefăcea, nu se juca. În aceste cazuri, Dumnezeu răspunde. Doar pe urmă, Domnul îl mustră : « nu fi necredincios, ci credincios ». Toma atunci rosteşte una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie şi din Biblie : « Domnul meu şi Dumnezeul meu ». A înţeles totul. Este prima oară când un om spune lui Iisus Hristos, învăţătorului Ieshouah din Nazaret : « Dumnezeul meu » (6). Într-o clipită, inima i-a fost zdrobită de recunoştinţă şi de bucurie. Într-o clipă acest om a întâlnit pe Dumnezeu. A făcut această minunată mărturisire în numele întreg neamului omenesc şi întreg universul îi este recunoscător.

Domnul dă apoi un cuvânt duhovnicesc de căpătâi, cu caracter universal : « fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut ». Credinţa lor este mult mai mare şi mai puternică decât a celor care au văzut. Sunt deja « fericiţi », adică au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să mijlocească Sfântul Apostol Toma, până la cea de-a doua Venire, pentru toţi cei care se îndoiesc şi sunt în întunericul lăuntric. Hristos a înviat!

P. Noël TANAZACQ

Note

  1. Doisprezece dintre care a ieşit Iuda, trădătorul, şi Toma, care nu era acolo.
  2. Este o minune că rănile Pătimirii pot apărea pe trupul slavei Sale, căci trupul slavei este desăvârşit : nu poartă nici o urmă a căderii, a bolilor, a infirmităţilor şi suferinţelor. Hristos a voit dinadins să le păstreze pentru ca oamenii să ştie pentru vecie cât de mult i-a iubit Domnul.
  3. Dar Apostolii nu vor putea pune în lucrare această putere dumnezeiască decât la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât împărăteşte asupra lor, în acelaşi timp personal (deasupra fiecărui apostol este câte o limbă de foc) şi colectiv (sunt împreună şi primesc deopotrivă acelaşi har). Motivul acestei dualităţi este în faptul că, după cum spune Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), Fiul şi Duhul sunt « cele două mâini ale Tatălui », care lucrează împreună dar diferit, după caracterul lor ipostatic : Hristos spune transmiţând harul, iar Duhul făptuieşte, plineşte acest har în Apostoli.
  4. Toma care nu era acolo a primit şi el această putere, pentru că era dintre apostoli.
  5. « Puterea » nu trebuie înţeleasă juridic, psihologic sau social, ci într-un sens teologic, ontologic : putere, energie, forţă, potenţialitate…
  6. Nici chiar Petru nu a spus aceasta. A spus, în frumoasa lui mărturisire : « Eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu». Este minunat, dar nu este atât de puternic.

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni