Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

Transformarea Bisericii din Occident : începutul marilor reforme (secolele X-XI)

Începând cu primii regi carolingieni şi cu apariţia imperiului lui Carol cel Mare (încoronat la Roma în anul 800), o noua civilizaţie creştină se naşte în partea occidentală a fostului imperiu roman, iar Biserica de aici în frunte cu papa ia un drum aparte. O serie de reforme succesive transformă în profunzime Biserica romană, care va sfârşi prin a se despărţi de Biserica de la Constantinopol (marea schismă are loc în 1054).

Cum se explică această evoluţie care în două secole a dus la o asemenea îndepărtare? Este oare suficient să invocăm pretenţiile papale la primatul absolut sau inovaţiile teologice de origine germanică precum faimosul filioque (în privinţa căruia de altfel Roma a ezitat îndelung până să-l adopte, aşa cum vom arăta într-un articol următor)? Între Roma şi Constantinopol mai avuseseră deja loc controverse teologice şi politice, până la urmă însă comuniunea dintre cele două patriarhii fusese restabilită, cum s-a văzut în cazul rupturii din vremea papei Nicolae I şi a Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului (sec. IX). Dar în afara acestor probleme, Biserica occidentală a cunoscut din vremea lui Carol cel Mare şi până în secolul schismei o profundă transformare a structurilor sale esenţiale (episcopi, preoţi, mănăstiri), însoţite de o schimbare a înţelegerii faţă de ceea ce este trupul Bisericii. Aceste schimbări fără precedent nu puteau să nu afecteze comuniunea cu ansamblul Bisericii.

I. Episcopi şi stareţi puşi în slujba suveranilor carolingieni şi a familiilor feudale

Ierarhii şi stareţii marilor mănăstiri sunt stâlpii organizării Bisericii. Transformarea lor în feudali supuşi împăratului sau regelui îi îndepărtează de la misiunea lor definită de tradiţia Bisericii. Cum s-a ajuns la acest lucru în vremea carolingienilor? Spre deosebire de imperiul bizantin care moştenise o solidă administraţie romană, una din problemele imperiului carolingian consta în slăbiciunea mijloacelor de guvernare. Pentru a consolida construcţia statului, împăratul i-a supus pe episcopi şi pe stareţi în serviciul său direct, acordându-le ceea ce am numi prerogative publice: justiţia civilă, colectarea impozitelor pentru stat şi chiar atribuţii militare, ceea ce era cel mai exagerat dintre toate. Aceste prerogative constituiau o sursă importantă de venituri, dar erau în acelaşi timp obligaţii foarte apăsătoare, aşa încât mulţi episcopi se plângeau că sunt împiedicaţi în lucrarea lor bisericească. Însă puţin câte puţin ei s-au transformat în adevăraţi mari feudali, integraţi în sistemul complex de relaţii de vasalitate, avându-l în frunte pe suveran. Suveranii carolingieni au început chiar să ceară în schimbul acordării unei episcopii jurământul de vasalitate (aşa cum era obiceiul pentru prinţi şi cavaleri), practică la care s-a renunţat în secolul XI. Cu timpul, majoritatea episcopilor proveneau din familia suveranului sau din marile familii aristocratice, fără să fi primit o educaţie religioasă pregătitoare. Ei continuau să ducă o viaţă asemănătoare cu cea a fraţilor şi rudeniilor lor. Aceasta a dus la o mare decădere a moravurilor în rândul clerului. Simonia, în sensul comerţului cu tainele Bisericii, îndeosebi cu taina hirotoniei, devenise o practică generalizată. Suveranii dobândeau venituri considerabile din vânzarea scaunelor episcopale, iar episcopii la rândul lor recuperau mai departe averea cheltuită.
În acest context se simţea nevoia unei mari schimbări. Ea a început prin fondarea unei mănăstiri, Cluny, care va deveni centrul unei mari reforme a mănăstirilor în Occident şi mai apoi a unei reforme generale a Bisericii occidentale şi a papalităţii.

II. Cluny , centrul unei ample reforme a mănăstirilor din Occident

De ce această mănăstire a avut atâta importanţă în Evul Mediu occidental? Încă de la fondarea sa în 909, Cluny a primit privilegiul de a fi liberă de orice autoritate laică sau episcopală, cu excepţia papei. Aceasta a protejat-o faţă de orice influenţă a suveranilor sau a marilor familii feudale. Ea a putut să pună în mişcare o amplă reformă a vieţii monahale, după vechea regulă a Sfântului Benedict de Nursia. Papa de la Roma a împuternicit pe stareţii de la Cluny să reformeze orice mănăstire care va cere acest lucru şi care va primi să intre sub ascultarea lui. Astfel stareţii de la Cluny, personalităţi foarte puternice şi deosebit de respectate în epocă, mergeau neobosiţi din mănăstire în mănăstire pentru a răspândi modelul de viaţă de la Cluny şi pentru a fonda noi comunităţi. Vechi mănăstiri precum Fleury-sur-Loire (unde erau cinstite moaştele Sfântului Benedict), Lerins (fondată de Sfântul Ioan Cassian), Saint Denis de la Paris sunt reformate, iar printre noile fundaţii amintim Vézelay în Burgundia (dedicată sfintei Maria Magdalena) sau Moissac în Aquitania. În cursul secolului XI, Cluny devine „mama” unei mari familii de mănăstiri „fiice”: aproape 2000 de comunităţi sunt reformate şi puse în subordinea centrului de la Cluny pe o vastă întindere din cuprinsul actual al Franţei, Germaniei, Spaniei, Italiei, Elveţiei, Marii Britanii. Astfel s-a format o adevărată federaţie multinaţională, dotată cu o organizare administrativă foarte ingenioasă pentru epoca respectivă, care-şi avea splendida „capitală” la Cluny. Marea biserică de la Cluny, capodoperă a arhitecturii romane, era de o grandoare fără egal, rămânând cel mai mare edificiu al creştinătăţii până la construirea catedralei Sfântul Petru de la Roma în secolul XVI (însă nu o mai putem vedea, pentru că a fost distrusă la Revoluţia franceză). Această nouă formă de organizare monastică, neîntâlnită la aceste dimensiuni în Orient, constituie începutul dezvoltării diferitelor ordine mănăstireşti universale care vor marca istoria Bisericii catolice (cistercienii, în jurul mănăstirii Citeaux, care vor reface într-un spirit mai ascetic modelul de la Cluny, apoi sub o nouă formă dominicanii şi franciscanii, mai târziu, iezuiţii, etc).

Care a fost folosul acestei reforme fără precedent? Cluny a avut meritul a de contribui la eliberarea Bisericii de sub stăpânirea puterii laice a suveranilor şi a feudalilor. Prin reforma răspândită cu zelul şi priceperea stareţilor săi remarcabili, disciplina monastică a fost restabilită, iar viaţa spirituală a cunoscut o noua dezvoltare în tot Occidentul; această spiritualitate a urmat însă o cale diferită de cea a mănăstirilor din Orient, la fel ca şi evoluţia intelectuală, care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de teologia Sfinţilor Părinţi. Dar privind din punctul de vedere al naşterii unei noi civilizaţii, care va influenţa în curând întreaga lume, mănăstirile clunisiene au fost centre spirituale şi intelectuale marcante. Ele au avut de asemenea un rol pacificator în contextul luptelor nesfârşite dintre feudali, contribuind la respectarea de către laici a ceea ce se numea atunci „pacea lui Dumnezeu”. Însă toate acestea au fost umbrite de imensa bogăţie şi putere dobândite de Cluny, în pofida regulii sfântului Benedict, ca şi cum Biserica nu ar fi făcut decât să ia locul stăpânilor laici. Vom vedea în continuare că opera clunisiană a pregătit o mare reformă a Bisericii şi a papalităţii, decisivă pentru viitorul Occidentului.

Ioana Georgescu-Tănase

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni