Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? (Luca 24, 5)

« Oare nu-l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul ? El este Regele care deschide temniţa bieţilor osândiţi. Trupurile morţilor care sunt ferecate înlăuntru vor auzi într-o zi cuvântul Lui şi vor învia precum Lazăr; înviere chiar mai presus decât cea a lui Lazăr, căci ei vor învia fără a mai muri, iar moartea, precum spune Duhul Sfânt, va fi cufundată în genune ca să nu mai apară nicicând : Et mors ultra non erit (Şi moartea nu va mai fi – Apoc. 21, 4). Atunci de ce oare te temi, suflet creştin, la apropierea morţii ? (...) Ascultă cuvântul dumnezeiescului Apostol : Noi ştim, noi ştim spune el, nu am fost aduşi să o credem prin presupuneri îndoielnice, ci noi ştim cu certitude, avem deplina încredinţare, că dacă această casă de pământ şi noroi, în care locuim, va fi distrusă, avem o altă casă care ne este pregătită în ceruri » (Bossuet – « Predică despre moarte »).

Dumnezeu, Cel veşnic, Cel care Este, fără de început şi fără de sfârşit, nu poate muri, şi deci nu poate nici învia. Când spunem că Hristos a înviat şi că a biruit moartea, este vorba de omul Iisus şi nu de Hristos Dumnezeu, care a fost, este şi va fi pururi viu.

Moartea nu are existenţă reală, ea nefiind creată de Dumnezeu. Ceea ce numim moarte este o iluzie de aceeaşi natură cu ceea ce numim viaţă. Cel care crede că vremelnica lui existenţă pământească este viaţa, se condamnă el însuşi la moarte, tot aşa cum un om adormit, care crede că visul lui e real, va trebui negreşit să se trezească mai devreme sau mai târziu. Cel care credeam că suntem în vis fiind ireal, dispariţia lui nu este moartea, ci dimpotrivă, reîntoarcerea la viaţă a omului adormit. Astfel trebuie înţeles cuvântul lui Hristos: „Cine ţine la viaţa lui, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru mine, va găsi-o”. (Matei 10, 39).

Ceea ce Mântuitorul a biruit prin moartea Sa pe cruce nu este propriu-zis moartea – căci cum ar putea fi biruit ceva ce nu există ? – ci iluzia omului căzut în păcat şi minciuna divolului, care ne fac să credem că existenţa noastră lumească este viaţa. Din această falsă viziune a vieţii decurge cealaltă iluzie care este moartea. Puterea morţii nu vine de la Dumnezeu, ci de la nefiinţa omului rupt de Dumnezeu: „Precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22).

Dumnezeu este Viaţă şi omul fiind făcut după chipul şi asemănarea Lui nu poate să moară: „După moarte sufletul nu este mai puţin ci încă mai viu şi mai conştient decât înainte. El devine mai activ, având libertate de acţiune în propriul lui domeniu, fără a mai fi legat de trup, care era mai mult o povară decât un ajutor” (Sf. Ambrozie din Milan).

Viaţa în această lume nu este decât o perioadă de gestaţie înaintea naşterii noastre la viaţa veşnică. Dar această a doua naştere, – singura adevărată căci ea nu este supusă uzurii timpului şi sortită morţii –, implică, spre deosebire de naşterea biologică, participarea şi alegerea noastră personală. Trupul nostru de carne nu este decât învelişul vremelnic şi muritor al seminţei, bună sau rea, pe care o vom fi semănat şi îngrijit în timpul existenţei noastre pământeşti, al cărei rod îl vom culege după ce vom fi părăsit această lume: „Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6, 7).

Dar putem cunoaşte de pe acum sămânţa şi prevedea fructul ei, cercetându-ne cugetul şi inima. Oare am semănat înlăutrul nostru cuvântul şi Duhul lui Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa ( Ioan 14, 6), sau dimpotrivă, sămânţa celui „ ce poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” ( Matei 10, 28) ?

Iadul, la fel ca şi moartea, nu a fost creat de Dumnezeu. Omul însuşi este, după căderea lui Adam, făuritorul propriei lui suferinţe, printr-o rea folosire a libertăţii sale. Iadul este chinul sufletului nemuritor înrobit celor muritoare. Atunci când voinţa făpturii muritoare ia locul voinţei lui Dumnezeu, omul devine propriul lui duşman, unealta şi cauza propriului său iad. Sufletul lui, rupt de Dumnezeu, nu mai este un izvor de viaţă, ci de moarte; cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu devine propriul său mormânt.

Acesta este mormântul din care Hristos a venit să ne slobozească, iar iadul în care S-a coborât se află în adîncul sufletului omenesc. Întreaga omenire căzută în păcat şi în focul gheenei, strigă către cer prin gura Celui răstignit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit ?” (Matei 27, 46).
Iisus omul a trăit în întregime şi până la capăt destinul tragic al omenirii după căderea lui Adam. El a luat asupra Lui suferinţa tuturor oamenilor, cu atât mai aprigă cu cât era nemeritată, căci El era fără de păcat. Această suferinţă nu a fost numai a trupului, ci mai cu seamă a sufletului, fără de care Mântuitorul nu ar fi împărtăşit pe deplin soarta omului păcătos: „Întristat de moarte Îmi este sufletul ” (Matei 26, 38).

Adevărata tragedie a omului căzut în păcat nu este moartea trupului, ci moartea sufletului. Căci ceea ce pierdem – sau ne închipuim că pierdem – la moartea trupului, Dumnezeu ni-l va înapoia înmiit: „Dumnezeirea va deveni pentru noi toate şi întru toţi (I Cor. 15, 28) (...) Şi aceasta se arată lămurit în cuvintele Scripturii: că Dumnezeu va fi pentru noi şi loc şi casă şi veşmânt şi hrană şi băutură şi lumină şi avuţie şi stăpânire şi orice lucru despre care gândim că poate servi unei vieţi fericite” ( Sf. Grigore de Nyssa – „ Despre suflet şi înviere”).

Hristos a devenit omul Iisus pentru ca fiecare om să poată deveni Hristos, să poată învia cu El şi să fie de-o fiinţă cu El, aşa cum mărturiseşte Sfântul apostol Pavel : „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 20).

Dacă învierea lui Hristos nu ar fi fost decât un eveniment istoric – sau un mit, după unii –, persoana lui Iisus, care a părăsit această lume de mai bine de două mii de ani, nu ar avea nicio putere asupra vieţii noastre personale, nu mai mult decât celelalte personaje celebre din istoria omenirii, ale căror fapte, oricât de extraordinare sau glorioase ar fi, rămân exterioare fiinţei noastre şi nu au niciun efect concret asupra existenţei noastre. Hristos nu a lăsat nimic scris de mâna Lui pentru că adevăratul Lui testament nu este o carte, ci Duhul Lui pogorât printre noi şi persoana Lui vie, aici şi acum, care ne dă iarăşi şi iarăşi sîngele şi trupul Său, pentru a Se face de aceeaşi fiinţă cu noi şi ca să ne facem de aceeaşi fiinţă cu El.

Hristos cel pururi viu spune fiecăruia dintre noi: Eu sunt tu. Încredinţează-Mi toate necazurile, suferinţele, păcatele, grijile şi poverile tale, şi îţi voi duce crucea: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

A-L căuta pe Hristos în documentele istorice, în istoria religiilor sau a doctrinelor, în universităţi, bilioteci sau muzee, înseamnă a căuta între morţi pe Cel ce este viu. Nu-L putem afla decât într-un singur loc: în propria noastră inimă. Şi dacă nu-L aflăm acolo, nu-L vom găsi altundeva. Căci „ ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” ( Sf. Teofan Zăvorâtul).

Hristos cel viu este întotdeauna cu noi şi în noi, dar El nu se poate face cunoscut decât într-o inimă vie. Dacă nu-I resimţim prezenţa este pentru că inima noastră, umplută peste măsură cu cele lumeşti, a devenit tot atât de împietrită şi nesimţitoare ca a unui mort. De aceea suferinţa şi încercările ne sunt necesare: este singurul mijloc viu de a trezi sufletele noastre din toropeala lor de moarte. Fiecare din noi trebuie să-şi ducă crucea fără să se plângă şi fără să se răzvrătească, urmând exemplul lui Iisus, care fiind fără de păcat, a pătimit ca cel mai mare păcătos, pentru a ne arăta calea care duce la înviere şi la viaţa veşnică: „Nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce (...). Şi cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine ! Marea greşeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul.” (Arhimandritul Arsenie Papacioc).

Hristos trebuie să învieze în inima fiecăruia dintre noi, fără de care cuvântul Sfintelor Scripturi va rămâne literă moartă, rugăciunile noastre vor fi mecanice şi sterpe, prezenţa noastră în biserică, un prilej de întâlniri mondene, iar credinţa, o vorbă goală, fără niciun efect real în viaţa noastră. Pentru a menţine şi a întări legătura vie cu Hristos în viaţa noastră de zi cu zi, să ne punem, în orice împrejurare, întrebarea : ce ar găndi, ce ar spune, ce ar face Iisus în locul meu ? Atunci cuvântul Sfintelor Scripturi va prinde viaţă şi Hristos cel pururi viu va răspunde, în taina inimii fiecăruia din noi, la toate întrebările noastre, aducându-ne pacea, lumina şi bucuria Sa: „ o nesfârşită veselie în ascunsul tău, care mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. In inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte”
(Arhimandritul Arsenie Papacioc).


Viorel Ştefăneanu

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni