Adaugat la: 1 Mai 2008 Ora: 15:14

Sfânta Împărtăşanie: dar sau premiu?

... Sub turn se pregăteşte cina cea de taină a Poemului. În miezul orei nedesfrunzite în care nimeni nu mai miroase a moarte. - Ioan Petraş (Ferestrele Rănilor, Ed. Marineasa, Timişoara 2003, p.28)

Sfânta Împărtăşanie: dar sau premiu?

Un prieten îmi povestea săptămâna trecută că vizitase recent o parohie în care la Sf. Liturghie se împărtăşesc mulţi dintre credincioşii participanţi. Amicul meu se arăta oarecum bulversat de această practică pentru că se raporta la situaţia din alte biserici unde se întâmplă ca la momentul Împărtăşirii să nu se apropie nimeni de potir... Am fost întrebat fulgerător: cuminecarea frecventă cu Hristos nu e cumva un abuz euharistic şi o banalizare a Tainei dumnezeieşti!?

Deşi prietenul cu pricina aştepta pesemne să-i răspund afirmativ, nu i-am confirmat bănuiala. Ba dimpotrivă, m-am străduit să-i dovedesc că sensul deplin al fiecărei Liturghii e tocmai Împărtăşirea cu Hristos. În acest sens, Euharistia devine o invitaţie la Ospăţul Stăpânului. O invitaţie actualizată prin fiecare Liturghie.

Acceptând ca Hristos să se “înghesuie” în fiinţa noastră, suntem în miezul unui eveniment eshatologic; Liturghia nu e doar un ritual teatral ci o (pe)trecere pascală care ne aminteşte că s-ar cuveni să nu ne înrădăcinăm excesiv în această lume ci să o purtăm spre ziua neapusă a Împărăţiei pe care o trăim anticipativ – în mod concret – cu fiecare Euharistie şi Împărtăşire de Hristos (Andre Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii, Ed. Anastasia, Bucureşti 2004, pp. 39, 46.).

Cunoaşteţi o taină mai fascinantă decât aceasta? Se poate găsi pe lume ceva mai grozav şi mai provocator decât acest fapt? Dumnezeu nu ne-a creat în temeiul moralei producătorului, ci cu totul invers: în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Altfel spus, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1999, p.209.). Pe de altă parte, Împărtăşirea cu Hristos e şi o sfidare cotropitoare a morţii; o pregustare a Împărăţiei Cerurilor în care – aşa cum sugera veşmântul poetic al motto-ului de mai sus – nu încape moartea!

Din păcate, datorită comodităţii, indiferenţei şi a unor prejudecăţi, în multe biserici autohtone, evităm sistematic să-L primim pe Hristos în fiinţele noastre. Ne mulţumim să fim asistenţi muţi la un spectacol liturgic, înfruptându-ne din cântările Liturghiei şi... atât!

Ei bine, s-ar cuveni să ştim că Tradiţia a subliniat întotdeauna importanţa Împărtăşirii cât mai dese cu Hristosul euharistic. De-a lungul primelor trei veacuri întreaga comunitate creştină se cumineca la fiecare Liturghie. În secolul IV a început o cotitură spre individualizarea primirii Împărtăşaniei. Legislaţia bisericească a încercat atunci s-o împiedice ameninţând cu excomunicarea creştinilor care asistau doar la citirea Evangheliei, ieşind din biserică la momentul cuminecării. Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), în calitate de episcop, se războia cu religiozitatea populară a Constantinopolului, criticând absenteismul creştinilor de la Taina Euharistiei : „Ah, ce obicei, ce prejudecată! În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împărtăşeşte!" (...)

Mai aproape de timpurile noastre, în spaţiul ortodox s-a încercat o resuscitare a interesului pentru Împărtăşire, recomandându-li-se credincioşilor să se cuminece cel puţin de patru ori pe an, în posturile principale. Din păcate acest minim a devenit cu vremea normativ, respectiv o practică generalizată.

Motivele pentru raritatea tot mai crescândă a cuminecării stau în supra-accentuarea caracterului înfricoşător al cultului divin şi în înţelegerea acestuia ca dramă cultică la care se participă activ sufleteşte, dar pasiv trupeşte. Aşa se face că ne-am îndepărtat de Euharistie şi am ajuns să aşezăm în centrul vieţii noastre religioase anafura şi apa sfinţită, nu Sfânta Împărtăşanie cum ar fi firesc. Asistăm aşadar, mai mult sau mai puţin conştienţi, la o inflaţie a secundarului. În plus, cuminecarea cu Hristos a devenit exclusiv un premiu pentru exerciţiile noastre ascetice (Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu 2004, pp. 81-83.). Asemenea raportări sunt alimentate astăzi de prejudecata care subliniază excesiv vrednicia pe care o presupune cuminecarea cu Hristos.

Într-adevăr, e esenţială o pregătire exigentă pentru a-l primi pe Dumnezeu în sufletul şi trupul nostru, dar asta nu înseamnă că travaliul duhovnicesc cu care ne însoţim în Taina Pocăinţei ori postul ne-ar învrednici până la capăt să ne împărtăşim cu Cel ce cuprinde toată făptura. Fireşte, chestiunea se cuvine împlinită în funcţie de recomandarea duhovnicului; însă chiar primită cu binecuvântarea lui, Împărtăşirea cu Hristos nu trebuie percepută ca premiu pentru străduinţele noastre duhovniceşti.

De fapt, Hristosul euharistic ni se oferă în dar. Dincolo de gesturile ascetice ale fiecăruia dintre noi, Împărtăşania e semn că iubirea divină e mai mare decât păcatul omenesc. Pesemne că drama cea mai profundă e că nu avem curajul să credem că Dumnezeu ne iubeşte infinit mai mult decât ne iubim pe noi înşine. Cert este că la fiecare Liturghie Hristos se dăruieşte şi ne invită să-L primim euharistic în fiinţele noastre. Nu e oare sfâşietor faptul că absentăm de la o asemenea bucurie? Într-o lume în care dăruim mult prea puţin, nu vi se pare trist că nu mai ştim nici măcar să primim Daruri...?

Daniel Chira, Londra

Sfânta Împărtăşanie: dar sau premiu?

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni