Un prieten îmi povestea săptămâna trecută că vizitase recent o parohie în care la Sf. Liturghie se împărtăÅŸesc mulÅ£i dintre credincioÅŸii participanÅ£i. Amicul meu se arăta oarecum bulversat de această practică pentru că se raporta la situaÅ£ia din alte biserici unde se întâmplă ca la momentul ÎmpărtăÅŸirii să nu se apropie nimeni de potir... Am fost întrebat fulgerător: cuminecarea frecventă cu Hristos nu e cumva un abuz euharistic ÅŸi o banalizare a Tainei dumnezeieÅŸti!?

DeÅŸi prietenul cu pricina aÅŸtepta pesemne să-i răspund afirmativ, nu i-am confirmat bănuiala. Ba dimpotrivă, m-am străduit să-i dovedesc că sensul deplin al fiecărei Liturghii e tocmai ÎmpărtăÅŸirea cu Hristos. În acest sens, Euharistia devine o invitaÅ£ie la OspăÅ£ul Stăpânului. O invitaÅ£ie actualizată prin fiecare Liturghie.

Acceptând ca Hristos să se “înghesuie” în fiinÅ£a noastră, suntem în miezul unui eveniment eshatologic; Liturghia nu e doar un ritual teatral ci o (pe)trecere pascală care ne aminteÅŸte că s-ar cuveni să nu ne înrădăcinăm excesiv în această lume ci să o purtăm spre ziua neapusă a ÎmpărăÅ£iei pe care o trăim anticipativ – în mod concret – cu fiecare Euharistie ÅŸi ÎmpărtăÅŸire de Hristos (Andre Scrima, Duhul Sfânt ÅŸi unitatea Bisericii, Ed. Anastasia, BucureÅŸti 2004, pp. 39, 46.).

CunoaÅŸteÅ£i o taină mai fascinantă decât aceasta? Se poate găsi pe lume ceva mai grozav ÅŸi mai provocator decât acest fapt? Dumnezeu nu ne-a creat în temeiul moralei producătorului, ci cu totul invers: în temeiul dăruirii ÅŸi spre binele exclusiv al consumatorului. Altfel spus, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1999, p.209.). Pe de altă parte, ÎmpărtăÅŸirea cu Hristos e ÅŸi o sfidare cotropitoare a morÅ£ii; o pregustare a ÎmpărăÅ£iei Cerurilor în care – aÅŸa cum sugera veÅŸmântul poetic al motto-ului de mai sus – nu încape moartea!

Din păcate, datorită comodităÅ£ii, indiferenÅ£ei ÅŸi a unor prejudecăÅ£i, în multe biserici autohtone, evităm sistematic să-L primim pe Hristos în fiinÅ£ele noastre. Ne mulÅ£umim să fim asistenÅ£i muÅ£i la un spectacol liturgic, înfruptându-ne din cântările Liturghiei ÅŸi... atât!

Ei bine, s-ar cuveni să ÅŸtim că TradiÅ£ia a subliniat întotdeauna importanÅ£a ÎmpărtăÅŸirii cât mai dese cu Hristosul euharistic. De-a lungul primelor trei veacuri întreaga comunitate creÅŸtină se cumineca la fiecare Liturghie. În secolul IV a început o cotitură spre individualizarea primirii ÎmpărtăÅŸaniei. LegislaÅ£ia bisericească a încercat atunci s-o împiedice ameninÅ£ând cu excomunicarea creÅŸtinilor care asistau doar la citirea Evangheliei, ieÅŸind din biserică la momentul cuminecării. Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), în calitate de episcop, se războia cu religiozitatea populară a Constantinopolului, criticând absenteismul creÅŸtinilor de la Taina Euharistiei : „Ah, ce obicei, ce prejudecată! În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împărtăÅŸeÅŸte!" (...)

Mai aproape de timpurile noastre, în spaÅ£iul ortodox s-a încercat o resuscitare a interesului pentru ÎmpărtăÅŸire, recomandându-li-se credincioÅŸilor să se cuminece cel puÅ£in de patru ori pe an, în posturile principale. Din păcate acest minim a devenit cu vremea normativ, respectiv o practică generalizată.

Motivele pentru raritatea tot mai crescândă a cuminecării stau în supra-accentuarea caracterului înfricoÅŸător al cultului divin ÅŸi în înÅ£elegerea acestuia ca dramă cultică la care se participă activ sufleteÅŸte, dar pasiv trupeÅŸte. AÅŸa se face că ne-am îndepărtat de Euharistie ÅŸi am ajuns să aÅŸezăm în centrul vieÅ£ii noastre religioase anafura ÅŸi apa sfinÅ£ită, nu Sfânta ÎmpărtăÅŸanie – cum ar fi firesc. Asistăm aÅŸadar, mai mult sau mai puÅ£in conÅŸtienÅ£i, la o inflaÅ£ie a secundarului. În plus, cuminecarea cu Hristos a devenit exclusiv un premiu pentru exerciÅ£iile noastre ascetice (Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu 2004, pp. 81-83.). Asemenea raportări sunt alimentate astăzi de prejudecata care subliniază excesiv vrednicia pe care o presupune cuminecarea cu Hristos.

Într-adevăr, e esenÅ£ială o pregătire exigentă pentru a-l primi pe Dumnezeu în sufletul ÅŸi trupul nostru, dar asta nu înseamnă că travaliul duhovnicesc cu care ne însoÅ£im în Taina PocăinÅ£ei ori postul ne-ar învrednici până la capăt să ne împărtăÅŸim cu Cel ce cuprinde toată făptura. FireÅŸte, chestiunea se cuvine împlinită în funcÅ£ie de recomandarea duhovnicului; însă chiar primită cu binecuvântarea lui, ÎmpărtăÅŸirea cu Hristos nu trebuie percepută ca premiu pentru străduinÅ£ele noastre duhovniceÅŸti.

De fapt, Hristosul euharistic ni se oferă în dar. Dincolo de gesturile ascetice ale fiecăruia dintre noi, ÎmpărtăÅŸania e semn că iubirea divină e mai mare decât păcatul omenesc. Pesemne că drama cea mai profundă e că nu avem curajul să credem că Dumnezeu ne iubeÅŸte infinit mai mult decât ne iubim pe noi înÅŸine. Cert este că la fiecare Liturghie Hristos se dăruieÅŸte ÅŸi ne invită să-L primim euharistic în fiinÅ£ele noastre. Nu e oare sfâÅŸietor faptul că absentăm de la o asemenea bucurie? Într-o lume în care dăruim mult prea puÅ£in, nu vi se pare trist că nu mai ÅŸtim nici măcar să primim Daruri...?

Daniel Chira, Londra