Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (aprilie 2009)

Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul: du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi l-a întrebat bătrânul: nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul: du-te şi mâine şi – de data asta – îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând: apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi întorcându-se la bătrân i-a zis: i-am slăvit. Şi l-a întrebat bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns? Şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu le socoteşti; ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
Pateric, Avva Macarie

Omul nu devine cu adevărat el însuşi – pe deplin om după chipul lui Dumnezeu – decât atunci când trăieşte în şi pentru aproapele său. Devine om numai prin împărtăşire, participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în „Fraţii Karamazov“. Reluând o istorioară populară, redă povestea unei bătrâne care, foarte rea fiind în viaţa ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viata ei, şi-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerşetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii şi a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agaţe de ea, nădăjduind să iasă şi ei. Speriată şi indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „Lăsaţi-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră“. În acest moment, ceapa s-a rupt şi bătrâna a căzut înapoi în foc.

Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră“, n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoale pe toţi din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră“, şi-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă şi-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi“, nu „eu“, „al nostru“, nu „al meu“. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru“, nu „Tatăl meu“. Prima comunitate apostolică de creştini împărţea totul: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... Toţi cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obşte.“ (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri, dacă vrem să fim creştini adevăraţi avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvăţăm să împărţim firul de ceapă.
† Mitropolitul Kalistos Ware, Împărăţia lăuntrică

După Ioan Damaschin, unele dintre lucrările Proniei lui Dumnezeu sunt din bunăvoinţă şi altele din îngăduinţă. Dumnezeu îngăduie ca cineva să cadă în nenorociri ca să fie arătată virtutea lui ascunsă, precum a fost cu Iov. Alta dată îngăduie să sufere omul sfânt, precum Apostolul Pavel, ca să nu piardă harul Lui şi să cadă în trufie... De asemenea este îngăduit să cadă cineva ca să fie îndreptat de vreo patimă, precum, de exemplu, cineva care are patima lăudăroşeniei: îngăduie Dumnezeu să cadă în curvie ca să se căiască şi să se spovedească. Pentru că atunci când nu putem să înţelegem nimicnicia trufiei, Dumnezeu îngăduie căderea într-un oarecare păcat pe care îl înţelegem ca să ne vindecăm de altă ascunsă patimă şi astfel să ne mântuim.
† Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă

După cum ceara neîncălzită şi tare nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel şi sufletul neîncercat de osteneli şi de neputinţe nu poate primi asupra sa pecetea virtuţilor lui Dumnezeu.
Sbornicul, Cuviosul Serafim de Sarov

Întrebat-au surorile pe fericita Singlitichia: cum putem să ne mântuim? Ea a răspuns: Noi toţi ştim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: "iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Iată unde este mântuirea – într-o îndoită iubire.
Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

Răbdarea învaţă sufletul să se mângâie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Răbdare având Petru, deşi a căzut, ca un încercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în desfrânare, a biruit pe cel care l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul... Această fericită virtute a răbdării l-a desăvârşi pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintâi. Deci cel ce-şi cunoaşte lupta se nevoieşte întâi să aibă răbdare. Căci zice marele Vasile: "Să nu porţi război deodată cu toate patimile, că poate slăbind te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi".
Filocalia 5, Petru Damaschin

Selecţia textelor: Daniel Chira

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni