Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

EMIL CIORAN - între acrobaţii stilistice şi pamflete destinate Divinităţii

L-am descoperit pe Emil Cioran (ca scriitor) într-un context populat de discursuri lemnoase în care clişeul înţepenit îmi devenise antipatia principală. Nu ştiu cum se face că la un moment dat mi-am oprit privirea asupra unei fraze care mi-a părut deopotrivă enigmatică şi provocatoare: „Fără Tine, Doamne, sunt nebun, iar cu Tine înnebunesc!” Mi-am zis atunci că autorul trebuie să aibă ceva interesant de spus; aşa că am început să-i citesc cărţile pe nerăsuflate.

Urmărindu-i rostogolirile metaforei, am întâlnit fragmente sculptate într-un magistral veşmânt sonor: „Doamne, voi culege lacrimile de la poarta iadului şi-mi voi face cuib în ele şi-ţi voi aduna umbrele în amurgurile mele… Doamne, nu mă tem că voi dispărea căci tu rodeşti în singurătăţi şi pe tulpina ta îmi voi altoi lacrimile!” (i) Emil Cioran profesează „o idolatrie a expresiei, o vocaliză gramaticală” (ii); însă dincolo de acustica sensibilă a limbajului, discursul se dovedeşte inconsistent. Iată alte piruete ale metaforei executate impecabil dar fără corespondent real: „când se va prăbuşi această lume, Dumnezeu [va fi] piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru, păstor al unei turme îngheţate… Şi dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii… un val de milă se ridică spre înălţimile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher şi amărât… să spulberi ceaţa de pe această Siberie cerească”. (iii) Graţie virtuţilor stilistice, în fraza cioraniană „prăbuşirea devine o ceremonie, iar urletul – un rafinament”. (iv)

La 22 ani, înzestrat cu o „sensibilitate agonică” (Şerban Cioculescu), Emil Cioran se află „pe culmile disperării”, scriind despre conştiinţa neantului vieţii şi declarându-se specialist în problema morţii. Caracterizat de o „exaltare în negativitate” (Eugen Simion), el subminează orice deosebire practică între bine şi rău şi recomandă existenţa ca pe un permanent delir alimentat de sentimentul agoniei. Mereu revoltat, percepe viaţa în viziuni catastrofice, încărcate de fatalitate: „umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de carii, înnămolit în decepţii ce se întind ca rufele murdare, viaţa devine o gârlă a resemnării”. (v)

Privirea întunecată asupra lumii poate fi justificată de câteva experienţe nedemne de ignoranţă: „Am avut în copilărie o grădină lângă cimitir şi groparul îmi era prieten. Era un tip vesel, se bucura când deshuma morţii şi juca fotbal cu craniile… Sunt sigur că primii mei ani lângă cimitir au avut un efect în subconştientul meu. Această relaţie cu moartea m-a influenţat fără îndoială… În tinereţe mă gândeam în fiecare clipă la moarte. Era o obsesie chiar atunci când mâncam. Întreaga mea viaţă a stat sub semnul morţii”. (vi)

Începând cu vârsta de 16-17 ani, Emil Cioran e torturat de insomnie: „Toate nopţile mele au devenit nopţile unui om care nu mai putea să doarmă. Şi atunci mi-am spus: trebuie să scrii o carte! Aşa s-a născut „Pe culmile disperării”(1934). La 26-27 ani dormeam 2-3 ore cel mult. Toată noaptea vagabondam. Era atât de grav încât maică-mea plângea… Într-o zi i-am spus: „nu mai pot”, la care ea mi-a răspuns cu o frază care mă impresionează şi acum: „Dacă aş fi ştiut… (te-)aş fi avortat !” (vii). Având ca decor nopţile albe, scrisul devine pentru Emil Cioran nu atât un act cultural cât unul terapeutic: „Am scris în momentele mele depresive, ca să mă pot elibera de mine” (viii). Preocupat permanent de subiecte ca plictiseala, singurătatea, suferinţa, regretul sau moartea, autorul încearcă să-şi exorcizeze fiinţa de ele scăldându-se într-un delir pe care „îl alimentează, îl întreţine, îl stimulează” (ix). Tocmai de aceea e contestat furtunos de critica literară a vremii. E acuzat de nesinceritate, trucaj şi scenografie; stilul său e catalogat „act de demenţă” (Nichifor Crainic). Scriitorul însuşi e numit “moftangiu sinistru” (George Călinescu) şi „depresiv ce se complace într-un univers contaminat de haos” (Lucian Blaga). Dincolo de toate criticile, Emil Cioran mărturiseşte: „Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele” (x). Constantin Noica e printre puţinii care nu se îndoieşte de sinceritatea lui: „nu-mi dau seama cum poate fi într-un spirit atâta gust pentru nelinişte, dar mi se pare tulburător de clar că este sincer chinuit… Ce fel de oameni suntem! Când un licean rămas repetent se sinucide, inimile noastre se întristează. Iar când un om se aşează gol în faţa vieţii şi a morţii, chinuindu-şi sufletul cât pentru zece sinucideri, noi spunem că minte! (xi)

Dacă sinceritatea lui Cioran e controversată, referirile lui la creştinism dovedesc, fără îndoială, confuzii profunde. Pentru fiul protopopului Emilian Cioran, Dumnezeu e doar un partener fictiv de dialog pe care îl inventezi când singurătatea îţi devine insuportabilă; e eroarea cea mai mângâietoare şi ultimul punct de sprijin atunci când l-ai pierdut pe cel din tine (xii): „Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâştigăm cumpătul înveşnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite… În încercarea ultimă de a ne îndestula dorinţa de somn, [Dumnezeu] devine cuib de câte ori cresc aripi oboselii noastre” (xiii).

Emil Cioran vorbeşte despre Dumnezeu şi puterile cereşti ca despre nişte atentatori la fericirea oamenilor. Însă cerul acesta răsturnat, prăbuşit, pustiu de dragoste, e tocmai iadul care spune că domneşte în inima lui. Pe Hristos îl dispreţuieşte şi îşi permite să-I caricaturizeze jertfa: „Marele noroc al lui Iisus este că a murit tânăr. Dacă trăia vreo 60 de ani, în loc de cruce alegea să scrie memorii iar astăzi suflam praful de pe un Fiu al lui Dumnezeu fără noroc”. „Îl invidiez pentru că a reuşit să dea lovitura în istorie”. (xiv) Când construieşte fraze de acest gen, Cioran se transformă, prin ironie, într-un blasfemiator obraznic. Căci cum ar putea fi numit cel care, în alte fragmente, pomeneşte de „bâlbâiala lui Dumnezeu” ca „patron al prostiei cosmice”, de „balivernele şi dulcegăriile divine” sau preamăreşte ţigara ca fiind mai utilă – în momentele cruciale ale vieţii – decât Sfânta Evanghelie?

Emil Cioran nu poate fi condamnat pentru că îşi descarcă frământările prin scris dar dacă insistă să arunce anateme, n-ar trebui să o facă în necunoştinţă de cauză. Nu-şi află locul aici un inventar al confuziilor teologice pe care le frecventează, însă Cioran s-ar fi cuvenit să ştie că dacă vorbeşti despre Dumnezeu nu poţi „cânta după ureche”…

În spatele pamfletelor destinate Divinităţii se conturează discret falimentul celui care încearcă obsesiv să devină un dumnezeu izolat de Ceruri. Dezamăgit de eşec, el preferă orgoliul singurătăţii şi sfâşierea neputincioasă a presupusei lipse de sens existenţial.

Urmărindu-l pe Emil Cioran şi cascada gândurilor sale încăierate cu haosul, m-am lăsat furat de splendoarea acrobaţiilor stilistice însă m-am trezit cu mâinile goale şi cu inima pustie ca după un zbucium inutil. Ce păcat că gândirea lui Emil Cioran a rămas prizoniera unor ficţiuni solitare care îl împiedică să ţintească drept!

Daniel Chira

Note

  1. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995, pp. 36, 67
  2. Andrei Pleşu, Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, pp. 187, 183
  3. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, idem, p. 128
  4. Andrei Pleşu, în Doru Liviu Bâftoi, Dicţionarul operelor filozofice româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 159
  5. Emil Cioran, Îndreptar pătimaş, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991, p. 65
  6. Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993, pp. 154-155, 37-38
  7. Convorbiri cu Cioran, idem, pp. 102-103, 134-135
  8. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995, p. 153
  9. Mihail Sebastian, Pro şi contra Emil Cioran, Ed. Humanitas 1998, p. 68
  10. Emil Cioran, Sfârtecare, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995, p. 142
  11. Constantin Noica, Pro şi contra Emil Cioran, idem, pp. 47, 49
  12. Viorel Pâslaru, Dicţionarul operelor filozofice româneşti, idem, p. 9
  13. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, Bucureşti 1996, pp. 156, 55
  14. Emil Cioran, Caiete III, Ed. Humanitas, Bucureşti 1999, p. 72
     

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni