Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 11 Octombrie 2022 Ora: 15:14

Întru această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea Cuviosului nostru Părinte Ilarion cel Mare

SfântulIlarion1 s-a născut în anul 291 în Palestina, în satul Tabatha, nu departe de Gaza. Părinţii săi păgâni l-au trimis să studieze literele la Alexandria, ceea ce a fost pentru el un prilej de a-i cunoaşte pe creştini şi de a descoperi minunata învăţătură a Evangheliei, care a preschimbat în nebunie înţelepciunea lumii acesteia. Auzind vorbindu-se de Sfântul Antonie [17 ian.], a cărui faimă strălucea în tot Egiptul, Ilarion luă calea pustiului, pentru a-l întâlni. Văzând viaţa îngerească pe care o ducea Antonie, se hotărî să rămână alături de el, dimpreună cu ceilalţi ucenici ai Părintelui monahilor. Dar cum mulţimile veneau din toate părţile pentru a primi binecuvântarea acestuia şi îl împiedicau de la a se îndeletnici cu rugăciunea tainică, Sfântul Antonie s-a pregătit să plece să petreacă în singurătate, în pustiul cel dinlăuntru. După ce i-a dăruit lui Ilarion cămaşa sa din pânză aspră de păr de cal şi mantaua de piele, l-a trimis pe tânărul atunci în vârstă de cincisprezece ani să se nevoiască dimpreună cu câţiva fraţi în pustia de lângă Maiuma, în ţinutul Gazei.

Întru această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea Cuviosului nostru Părinte Ilarion cel Mare

Cu toată îndrăzneala pe care i-o dădea încrederea deplină în părintele său duhovnicesc, Ilarion plecă să ducă lupta împotriva demonilor ce locuiau acea înfricoşată pustie, care nu era străbătută decât arareori, şi atunci de hoarde de tâlhari. Acolo se porni să-şi biruiască trupul şi să-i stingă ardoarea tinereţii prin post aspru. Nu se hrănea decât cu cincisprezece smochine pe zi, după apusul soarelui. În timpul zilei se ruga şi cânta fără încetare psalmi, arând pământul uscat, numai pentru ca oboseala muncii să se adauge ostenelii rugăciunii, căci acel pământ nu rodea nimic care să poată fi vândut şi să stârnească ispitele poftelor. Diavolul, astfel aţâţat în propriul său sălaş de către un tânăr, se năpusti asupra lui, aşa cum făcuse şi cu Sfântul Antonie. El îi apăru lui Ilarion în chip de fiare sălbatice care încercau să-l înfricoşeze prin zgomote îngrozitoare. Dar toate aceste uneltiri se dovediră zadarnice, căci tânărul îi respingea asalturile prin semnul Crucii şi pornea el însuşi la luptă râzându-şi de neputinţa Vicleanului.

De la şaisprezece până la douăzeci de ani, Ilarion nu a avut alt adăpost decât o colibă înjghebată din tulpini de trestie şi ierburi care creşteau prin mlaştini. Apoi şi-a zidit o chilie, atât de scundă că semăna mai degrabă cu un mormânt decât cu o locuinţă, şi se culca pe pământul bătătorit, nespălându-se şi netăindu-şi părul capului decât o dată pe an, în ziua de Paşte. Nu a spălat niciodată mantaua de piele pe care i-o dăruise Sfântul Antonie şi nu-şi schimba cămaşa decât când aceasta era zdrenţe. Învăţase întreaga Scriptură pe de rost şi o rostea cu glas tare şi stând în picioare cu frică, de parcă Dumnezeu Însuşi S-ar fi aflat dinaintea ochilor săi. De la vârsta de douăzeci şi unu până la douăzeci şi şapte de ani nu a mâncat, în primii trei ani, decât puţină linte înmuiată în apă rece în fiecare zi; iar în ceilalţi trei ani s-a mulţumit cu pâine presărată cu sare. De la douăzeci şi şapte de ani la treizeci de ani s-a hrănit cu ierburi sălbatice; de la treizeci la treizeci şi cinci de ani, cu şase uncii (aproximativ 150gr.) de pâine de orz şi cu puţine ierburi fierte fără untdelemn. Atins fiind de o boală care i-a slăbit vederea, a adăugat un pic de untdelemn la tainul său şi a ţinut aceeaşi rânduială până la vârsta de şaizeci şi trei de ani. Văzând că trupul îi slăbise şi gândind că i se apropia sfârşitul, s-a lipsit de pâine până la sfârşitul zilelor sale, îndoindu-şi râvna ca un tânăr novice, la vârsta la care alţii au obiceiul de a slăbi asprimea nevoinţei. A stăruit în acest fel de a trăi până la fericita sa adormire, ne-mâncând decât după apusul soarelui şi postind neîntrerupt, chiar și în zilele de sărbătoare şi în timpul celor mai grele boli.

Aceste nevoinţe mai presus de firea omenească, pe care Sfântul Ilarion le-a purtat pentru dragostea lui Dumnezeu, nu numai că i-au deschis inima către privirea tainelor cereşti, dar harul dumnezeiesc i-a acoperit şi trupul şi i-a dat puterea de a săvârşi minuni pentru mângâierea credincioşilor. A vindecat bolnavi şi a izbăvit un mare număr de îndrăciţi, astfel că, la vârsta de numai douăzeci şi doi de ani, faima sa se răspândise deja în toată Palestina şi chiar până în Egipt şi în Siria. Mulţimi mari veneau către el, şi numeroşi erau cei care îi cereau să ducă traiul îngeresc alături de el, căci până atunci viaţa monahicească nu apăruse încă în Palestina şi nici în Siria. Astfel, Ilarion a fost pentru aceste ţinuturi ceea ce Sfântul Antonie a fost pentru Egipt. De altfel, mereu a trimis şi a primit scrisori de la marele Antonie, care, atunci când i se aduceau bolnavi veniţi din acele ţinuturi, le spunea: „Pentru ce să veniţi atâta cale, când aveţi acolo pe fiul meu Ilarion?”. Cei care au îmbrăţişat viaţa pustnicească şi şi-au făcut chilii împrejurul Sfântului Ilarion au atins curând numărul de două mii, cu toţii ţinându-l drept Părinte şi călăuză. O dată pe an, la vremea culesului viilor, Ilarion mergea pe la mănăstirile sale, aducându-le hrană duhovnicească pentru tot anul. Această vizită anuală era şi pentru el un prilej de a aduna mulţimea şi de a-i dărui învăţătura sa despre curăţirea sufletului.

Cum obştea de fraţi pe care îi păstorea şi mulţimea de bolnavi şi credincioşi care alergau la sihăstria sa din toate părţile nu-i mai lăsau nici o clipă de răgaz pentru rugăciunea tainică, îşi amintea cu lacrimi de primii ani petrecuţi în nevoinţă, necunoscut de nimeni. Ajungând la vârsta de şaizeci şi trei de ani, izbuti, plângând fierbinte, să-i facă pe ucenici să primească plecarea sa. Dar când sosi ziua sorocită, mai bine de zece mii de oameni au vrut să-i urmeze peste tot unde s-ar fi dus, pentru a nu fi lipsiţi de harul care coborâse asupra sa. Cu greu a reuşit să-i înduplece să se întoarcă şi nu a luat cu sine decât patruzeci de ucenici care puteau răbda călătoriile lungi pe jos şi postul cel de toată ziua. Cum aflase despre moartea Sfântului Antonie, Ilarion se îndreptă către Egipt, pentru a se închina la locurile care fuseseră sfinţite de şederea acestuia. Şi vărsând lacrimi multe se închină dinaintea tuturor locurilor şi a lucrurilor pe care le atinsese Părintele monahilor. La ieşirea din pustia Sfântului Antonie, Ilarion a rătăcit mai departe în căutarea singurătăţii. Dar oriunde mergea, din pustie până la Alexandria, răspândea în jurul său har, minuni şi vindecări, aşa încât mulţimi multe veneau în întâmpinarea sa, iar vestea despre el se răspândise pretutindeni, fără a-i lăsa odihnă.

În cursul celor trei ani (360-363) cât a durat tirania lui Iulian Apostatul, mănăstirea Sfântului Ilarion, din apropiere de Gaza, a fost distrusă, iar monahii risipiţi. De aceea sfântul se hotărî să fugă în Libia. De aici, porni pe mare spre Sicilia, gândind că va găsi singurătatea în acele ţinuturi unde era necunoscut. Dar, silit de mila şi de iubirea sa de oameni, alungă iarăşi demoni, vindecă bolnavi şi atrase mulţimile la el. Şi încă o dată fugi din calea lor şi se duse într-un sat din Dalmaţia, ţinut ce era încă locuit de barbari. Dar nici aici harul care izvora dintr-însul nu a putut rămâne ascuns: sfântul a ucis o fiară înfricoşătoare care îi înspăimântase pe localnici, şi astfel i-a adus la credinţa creştină. Vrând să scape de slava omenească, fugi în timpul nopţii şi se urcă pe un vas de negoţ care mergea către insula Ciprului. De-abia sosise în insulă, că îndrăciţii, cuprinşi de spaimă, începură să strige că Ilarion, robul lui Iisus Hristos, venise pe insulă ca să-i alunge de acolo. Trebui deci să găsească alt sălaş. Atunci se duse într-un loc pustiu de pe insulă şi se aşeză într-o peşteră aflată pe un vârf de munte abrupt, unde cu greu se putea ajunge. Aici rămase vreme de cinci ani, primind doar uneori vizita credinciosului său ucenic Isihie, care venea să-i aducă veşti din Palestina. Ajuns la vârsta de optzeci de ani, cu trupul mult slăbit de nevoinţele aspre, Sfântul Ilarion se găti să lase această viaţă trecătoare, apoi îi adună în jurul său pe cei câţiva credincioşi care ajunseseră până la sălaşul său. Culcat, în pragul morţii, ţinea ochii deschişi şi zicea: „Ieşi suflete al meu, pentru ce te temi? Ieşi, de cine ţi-e frică? Ai slujit pe Iisus Hristos aproape şaptezeci de ani şi te temi de moarte?”. Sfârşind aceste cuvinte, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu şi a fost îngropat de îndată de către ucenici, după voinţa sa, pentru a nu primi cinstea îngropării cuvenite unui sfânt. Peste câtva timp, Isihie a luat trupul Sfântului Ilarion şi l-a dus în Palestina, pentru a fi cinstit de mulţimea ucenicilor săi.

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, vol. II, luna octombrie

Note:

1Viaţa sa a fost scrisă de către Sfântul Ieronim, către 391.

Întru această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea Cuviosului nostru Părinte Ilarion cel Mare

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni