Arhimandritul Symeon : Despre inspiraţie Întâlnire cu maicile de la mănăstirea Tismana (I)

publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 1 Martie 2009, 16:51

Arhimandrit Symeon : Aş vrea mai întâi să mulţumesc Maicii Stareţe şi tuturor surorilor din această sfântă mănăstire pentru primirea călduroasă pe care ne-au făcut-o. Şederea noastră aici va fi din păcate foarte scurtă, dar aş vrea să le asigur că nu le vom uita. Iar acum, ce cuvânt aşteptaţi sfinţiile voastre de la mine ?

Maica Stareţă: Ce ştiţi că trebuie monahilor şi monahiilor, pentru ascultare, pentru smerenie...

Arhimandrit Symeon : Toate acestea sunt de trebuinţă. Dar poate că timpul de care dispunem este prea scurt pentru a vorbi despre mai multe lucruri. Pentru că gândesc că adesea li s-a vorbit maicilor despre ascultare, despre rugăciune, şi despre toate aceste virtuţi ale vieţii de mănăstire, aş vrea, pentru început, să nu subliniez decât ceea ce are a face cu lupta împotriva patimii acediei.

Pentru un călugăr sau o maică, este nevoie de inspiraţie. Ne deprindem cu inspiraţia la începutul vieţii de monah, dar după un timp, cu trecerea anilor, viaţa riscă să devină monotonă, şi putem pierde din vedere ţelul către care trebuie să tindem. Şi atunci începem să pierdem de fapt raţiunea stării noastre de monah sau de monahie. Şi începem să găsim tot felul de defecte în mănăstire, cu Maica stareţă, cu celelalte maici.

Stareţul Siluan, sfântul Siluan, subliniază că atunci când vedem toate aceste defecte în jur, este dovada că am pierdut nu numai inspiraţia duhovnicească, ci şi harul Sfântului Duh. Există o zicere, un dicton sau un aforism, care nu este creştin şi care spune cam aşa, — şi aici trebuie atenţie (în sensul cel bun) : « Nu vedem lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum suntem noi înşine». Atunci când vedem în jur tot felul de rele, este dovada că am pierdut soarele dinlăuntru. Şi cred că este foarte importantă această idee, anume că lumea dinafară în care ne aflăm nu are însemnătate, ceea ce are însemnătate este să avem harul Sfântului Duh.

În timpul acestui scurt pelerinaj, am avut ocazia să prânzim în mai multe mănăstiri, şi am admirat ordinea desăvârşită a servirii la mese, şi mai ales grija cu care surorile sau fraţii ne serveau. Văzându-i, mi-am amintit de un pasaj din viaţa Sfântului Siluan. Sfântul Siluan a primit de două ori în viaţa sa, în două momente deosebite, harul Sfântului Duh. Prima oară a fost când lucra la moara de la Sfântul Pantelimon la Muntele Athos : a văzut pe Hristos în locul icoanei din biserică. Şi s-a umplut de harul Sfântului Duh din acea clipă, de care şi-a amintit toată viaţa lui. Acesta i-a îngăduit să rabde toate ispitele pe care le-a avut de suferit. A doua oară când a primit un mare dar de har simţit, a fost când slujea la masă pe călugării de la Sfântul Pantelimon într-o zi de sărbătoare. Astfel, uneori, oamenii se gândesc : e plictisitor să fiu nevoit să slujesc la masă sau să fac o ascultare, dar nu este bine să reacţionăm aşa. Sfântul Siluan a subliniat că nicio muncă nu înjoseşte pe om : singurul lucru care înjoseşte pe om este păcatul. Să reţinem această idee care spune că rangul social sau munca pe care o facem nu au importanţă. Sfântul Siluan spunea iarăşi : în societate, unul este rege, altul este profesor sau fierar, altul ţăran, nu contează. Ceea ce contează este să iubim pe Hristos. Să iubim pe Dumnezeu.

Acum fac o asociere de idei, dar fără nicio legătură istorică : Părintele Sofronie ne spunea cu ocazia unei convorbiri duhovniceşti că oamenii care vin în mănăstirea noastră pot crede că e dezordine. Noi suntem într-o mănăstire din Anglia. Spunea : pentru mine, nu e important să se ştie dacă în mănăstirea noastră este sau nu dezordine ; ceea ce este important, e să fie duhul lui Hristos. Astfel viaţa călugărească, aşa cum o văd eu, constă înainte de toate în a urma pe Hristos. Şi vedem că asta au făcut toţi sfinţii. Au trăit după poruncile lui Hristos.

Vedeţi că nu vorbesc despre aspectele exterioare ale vieţii călugăreşti, încerc să vorbesc despre aspectul ei lăuntric, iar acest aspect lăuntric este Evanghelia lui Hristos. În mănăstirea noastră, avem ca slujbă de obşte rugăciunea lui Iisus. Este un lucru cu totul excepţional ca rugăciunea lui Iisus să fie slujbă de obşte. Ne plac foarte mult slujbele bisericii, dar pentru motive pe care le-am explicat deja în altă parte, şi pe care nu le voi relua aici, aceasta nu este o invenţie sau o simplă idee, este realitatea în care trăim. Dar ea nu contravine făgăduinţelor făcute în viaţa de monah. Deoarece un lucru deosebit este că în timpul slujbei de tundere în monahism, în schima mare sau în schima mică nu se spune nicăieri că monahul trebuie să ia parte la slujbele bisericeşti. Dar se spune că monahul trebuie să aibă întotdeauna pe buze şi în inimă rugăciunea lui Iisus : « Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul ». Cred că în vremea noastră, rugăciunea lui Iisus este un dar deosebit pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Sub forma aceasta a apărut în Occident Ortodoxia. Mai întâi cu acea cărticică intitulată Pelerinul rus. Cred că, pentru vremea noastră, concentrarea asupra rugăciunii lui Iisus şi toată tradiţia care o însoţeşte este o cale pe care Dumnezeu ne-o arată cu osebire.

Cred că lucrul acesta este adevărat şi pentru monahi şi pentru mireni.

Va urma