Adaugat la: 1 Martie 2009 Ora: 15:14

Convertirea la creştinism a ruşilor (sec. X-XI)

Cronica vremurilor trecute, principala mărturie despre convertirea ruşilor, povesteşte că Vladimir, cneazul de la Kiev, a adus la curtea lui învăţaţi evrei, musulmani, creştini de rit bizantin şi de rit latin, pe care i-a ascultat şi i-a pus faţă către faţă să-i lămurească credinţele. Apoi a poruncit unor slujitori să meargă la curţile ţărilor vecine şi să ia aminte la felul credinţei şi al cultului din fiecare loc.

Se povesteşte că ceea ce au văzut la musulmani şi la creştinii latini i-ar fi dezamăgit. Însă întorcându-se de la Constantinopol, ambasadorii mărturisesc trăirea de negrăit pe care au avut-o în marea biserică Sfânta Sofia. „Am fost conduşi acolo unde ei îl preamăresc pe Dumnezeul lor şi nu mai ştiam dacă ne aflam în cer sau pe pământ. Cu adevărat, nu e pe toată faţa pământului o vedere de o asemenea frumuseţe, că nici nu ştim cum am putea-o grăi. Ştim numai că acolo Dumnezeu sălăşluieşte în mijlocul oamenilor; iar slujba lor depăşeşte tot ce am văzut în celelalte ţări. Noi nu putem uita acea frumuseţe, ca cel ce a gustat ceva […] şi nu mai poate rămâne la fel”. Cronica povesteşte cum urmează botezul cneazului Vladimir şi apoi botezul întregului popor kievean în apele Niprului, săvârşit de către un mare sobor de preoţi veniţi de la Constantinopol, în anul 988.

Cum a fost pregătită această convertire care a marcat istoria Bisericii ortodoxe? Alegerea inspirată a lui Vladimir se face în contextul unui secol de vecinătate între ruşi şi imperiul bizantin. Dar cine erau ruşii? Termenul de „rus” (în greacă Rhôs) îi desemna la origine pe vikingii scandinavi. Într-adevăr, în secolul VIII, popoarele slave de la nordul Mării Negre au fost organizate politic de şefi veniţi din clanurile vikingilor, numiţi şi „varegi”, care se ocupau cu comerţul între Marea Baltică şi Marea Neagră, purtaţi fiind de marile fluvii ale acestui spaţiu. Aşa cum s-a arătat şi în cazul bulgarilor, ruşii se nasc prin organizarea unei numeroase populaţii slave de către membrii unei caste războinice străine care sfârşesc prin a se asimila complet slavilor. Cronica de la Novgorod povesteşte faptele legendare ale primului mare cneaz Riurik, unificator al triburilor slave din acest spaţiu imens, fondator al dinastiei din care se trag cnezii ruşi şi mai apoi ţarii până la sfârşitul secolului al XVI-lea. La început aceşti şefi războinici păgâni sunt o ameninţare continuă pentru Bizanţ. În 860, Constantinopolul are surpriza unui atac pe mare din partea acestor „ruşi”. Împăratul fiind absent, cetatea e în mare pericol, însă printr-o intervenţie a Maicii Domnului o furtună împrăştie navele atacatorilor. Acest celebru episod se petrece în vremea patriarhului Fotie şi a misiunii sfântului Chiril în regatul cazar, cealaltă mare putere din regiunea Marii Negre. Deşi prima misiune a sfântului Chiril la cazari a fost un eşec, preocuparea pentru creştinarea acestui spaţiu se manifestă deja la Constantinopol. Desigur, un rol important e jucat de politica defensivă a imperiului, expus atacurilor din partea principalităţii de la Kiev, care se consolidează în secolul X. Atacurile sunt urmate de tratate de pace, legăturile dintre ruşi şi Bizanţ întărindu-se. În acest context are loc convertirea prinţesei Olga, care a condus principalitatea de la Kiev până la majoratul fiului său Sviatoslav, despre care se scrie cum a fost primită cu cinste la curtea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul în anul 957. Ea este cinstită în biserica rusă alături de nepotul său cneazul Vladimir ca „sfânta Olga, întocmai cu apostolii”. Botezul Sfintei Olga şi eforturile ei de a-i întoarce pe ruşi de la slujirea păgână nu au fost decât o pregătire a creştinării poporului, căci fiul său Sviatoslav a respins credinţa mamei sale, ruşinându-se de acesta în faţa confraţilor săi de arme.

Lucrarea Sfintei Olga se împlineşte abia prin nepotul său, Vladimir. O neaşteptată ocazie îl pune pe acesta în situaţia de a salva tronul împăratului bizantin Vasile al II-lea printr-o intervenţie armată. Înţelegerea a fost ca împăratul să-i dea mâna unei prinţese imperiale şi ca Vladimir să se convertească împreună cu întregul popor, făcând astfel ca Rusia kieveană să intre în familia statelor creştine. Potrivit înţelegerii, botezul lui Vladimir şi căsătoria sa cu prinţesa bizantină Ana au loc la Cherson, în Crimeea, fiind urmate de botezul poporului kievean în apele Niprului (988-989).

Convertirea lui Vladimir nu a fost deloc uşoară, acesta părând la început a fi călăuzit mai mult de motive politice. Vladimir era, ca şi tatăl său, un fervent închinător la idoli, preţuind ca pe o virtute brutalitatea de şef războinic şi trăind cu multe femei, care şi-a început domnia prin zidirea unui noi templu păgân în Kiev în cinstea zeului fulgerului Perun. Aceleaşi surse care descriu viaţa sa violentă şi pătimaşă, pentru care devenise celebru, mărturisesc însă despre convertirea sa personală completă. Viaţa sa de după convertire a stat drept mărturie întregului popor că botezul său nu fusese doar un gest politic, ci o asumare profundă a harului primit prin botez. Printre faptele sale de după convertire amintim dărâmarea templului păgân pe care-l construise la început şi zidirea în locul său a unei biserici dedicate Sfântului Vasile cel Mare, ca şi a unei catedrale în cinstea Maicii Domnului. Considerat un sfânt întocmai cu apostolii, asemenea împăratului Constantin cel Mare, moaştele sale au fost venerate de-a lungul istoriei poporului rus în mai multe locuri, dintre care Lavra Pecerska de lângă Kiev, unde se află capul său.

La moartea sfântului Vladimir, în 1015, izbucneşte un război pentru succesiune. Doi dintre fii săi, încă foarte tineri, sunt ucişi de fratele lor Sviatopluk, fără ca ei să încerce să scape sau să se apere, preferând a se lăsa omorâţi, asemenea lui Hristos pe cruce. Este vorba de Sfinții Boris şi Gleb, a căror icoană este nelipsită din bisericile ruseşti. Primii sfinţi martiri ai dinastiei princiare, ei vor fi urmaţi de alţi cnezi care-şi vor sfârşi viaţa prin mucenicie (dintre care amintim pe sfântul Mihail din Cernigov care şi-a săvârşit martiriul la curtea Marelui Han al tătarilor, pe sfântul Roman din Riazan şi pe sfântul Mihail din Tver, victimă a luptelor fratricide pentru putere).

Creştinarea poporului rus este continuată după moartea sfântului Vladimir de către Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), care s-a bucurat de o lungă domnie în timpul căreia principalitatea de la Kiev îşi atinge apogeul, înaintea fărâmiţării politice şi mai apoi a invaziei tătare (sec. XIII). În vremea lui Iaroslav este zidită la Kiev marea catedrală Sfânta Sofia, după modelul de la Constantinopol, ale cărei splendide mozaicuri s-au păstrat până astăzi. În aceeaşi vreme, în scaunul mitropolitan de la Kiev este numit pentru prima dată un rus şi nu un grec, mitropolitul Ilarion, un om de o profundă spiritualitate, un neobosit ctitor de biserici şi un mare învăţător al credinţei, de la care se păstrează o celebră Omilie despre lege şi despre har şi o scriere teologică în privinţa celor două firi ale Mântuitorului, mărturie a eforturilor sale de a aşeza în dreapta credinţă biserica ce se năştea în sânul poporului său.

Consolidarea convertirii la creştinism a ruşilor este marcată în secolul XI şi de fondarea mănăstirii de la Grotele Kievului (Lavra Pecerska) de către sfinţii Antonie şi Teodosie. Sfântul Antonie, un monah rus atonit, se aşează într-una din grotele din apropierea Kievului după ce egumenul său l-a trimis spunându-i: „du-te, întoarce-te în Rusia şi fie ca binecuvântarea Sfântului Munte să fie peste tine, căci din tine vor ieşi mulţime de monahi”. Aşa s-a şi întâmplat, căci prin sfântul Antonie monahismul atonit a purtat roade deosebit de bogate printre ruşi. Ucenicul său sfântul Teodosie, părinte al monahismului rus, a dat mănăstirii prima sa regulă inspirată din cea a Sfântului Teodor Studitul (de la mănăstirea Studion din Constantinopol). Prin monahii iconari, hagiografi şi cronicari de la Lavra Pecerska se naşte o artă iconografică şi un stil literar care desigur urmează modelele din cultura greacă şi slavo-bulgară, dar care va evolua spre forme originale. Astfel apare o cultură scrisă slavonă proprie acestui spaţiu, la originea limbii şi literaturii ruse. Însă legăturile cu Constantinopolul, cu Muntele Athos, cu slavii din regatul bulgarilor şi mai apoi al sârbilor vor continua, contribuind la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii ruse. Mănăstirile atonite bulgară (Zografu), rusă (Sfântul Pantelimon) şi sârbă (Hilandar) vor conlucra pentru multă vreme în efortul de traducere din greacă în slavonă a moştenirii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ortodoxe.

Ioana Georgescu-Tănase

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni