Casa clădită pe nisip

publicat in Lumea de dinlăuntru pe 1 Martie 2009, 16:41

« Iubirea de arginţi e rădăcina tuturor relelor ( I Tim. 6/10) şi hrăneşte ca pe nişte ramuri rele celelalte patimi (…) Aşa cum o corabie supraîncărcată e chinuită de fiecare val, tot aşa e înecat de griji şi cel cu multe agoniseli. (…) Monahul lipsit de agoniseală e vultur ce zboară în înalt : coboară pentru hrană numai când îl sileşte nevoia. Unul ca acesta e mai presus de orice ispită (…) căci nu şi-a legat sufletul de nimic pământesc. Dar cel cu multă agoniseală e legat de griji cum e legat un câine de lanţ. » ( Evagrie Ponticul – « Despre iubirea de arginţi » )

Furtuna care zdruncină de câteva luni încoace corabia supraîncărcată de bogăţii a economiei occidentale nu are nimic surpinzător dacă privim această criză mondială a sistemului bancar şi financiar într-o perspectivă spirituală. Într-adevăr, acest uriaş edificiu planetar, aidoma unui turn al lui Babel clădit pe nisipurile mişcătoare ale goanei după profit şi ale speculaţiilor bursiere, nu putea decât să se năruiască mai devreme sau mai târziu sub propria lui povară. Căci lăcomia omului care agoniseşte comori pe pământ şi nu în ceruri, nu cunoaşte hotare, dat fiind că nicio bogăţie din această lume nu poate satisface sufletul omenesc însetat de infinit :

« Marea nu se umple când primeşte mulţimea râurilor,
iar pofta celui iubitor de arginţi nu o umplu banii ;
îşi dublează banii, după care doreşte să-i dubleze şi pe aceştia
şi nu încetează să-i dubleze până când moartea nu face
să înceteze această sârguinţă fără sfârşit »
(Evagrie Ponticul).

Atitudinea noastră faţă de bani ne poate sluji de termometru pentru a verifica starea de sănătate a sufletului nostru. Cu cât febra câştigului e mai mistuitoare şi puterea banului mai mare în viaţa unui om, cu atât mai mare este sărăcia lui interioară şi dependenţa lui de lumea exterioară, precum un infirm care nu se poate ţine singur pe picioare. Cu atât mai mare este şi distanţa care-l separă de Dumnezeu, căci « iubirea de arginţi este adorare de idoli şi fiica lipsei de credinţă » ( Sf. Ioan Scărarul ).

Setea de a poseda bunuri pământeşti provine dintr-o lipsă lăuntrică pe care niciodată lucrul râvnit nu o va putea satisface. Cu cât o dorinţă este mai arzătoare, făcîndu-ne să credem că împlinirea ei ne va aduce fericirea, cu atât mai mare ne va fi dezamăgirea după ce vom fi obţinut lucrul dorit. Căci oricare ar fi natura şi valoarea lui, orice lucru lumesc este prin definiţie limitat, imperfect şi supus uzurii timpului : « Nu am dori niciodată vreun lucru cu înflăcărare, dacă am cunoaşte pe deplin ceea ce dorim » (La Rochefoucauld).

Dorinţele şi nădejdile noastre sunt infinit mai vaste decît tot ceea ce putem obţine în această lume, căci obîrşia lor reală este setea sufletului de a se uni cu Fiinţa veşnică a lui Dumnezeu, fără de care propria noastră fiinţă nu este decât neant, ca şi toate avuţiile şi bunurile noastre lumeşti, ce nu vor putea niciodată umple acest vid lăuntric fundamental, care este pecetea în fiecare din noi a căderii în păcat a lui Adam : «  Oare ce ne strigă această aviditate şi această neputinţă dacă nu faptul că a existat odinioară în om o fericire adevărată, din care nu i-a mai rămas acum decât urma şi găoacea goală pe care încearcă în zadar să o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l poate obţine de la cele prezente, dar care sunt toate neputincioase, dat fiind că acest abis infinit nu poate fi umplut decât de un lucru infinit şi veşnic, adică numai de Dumnezeu El Însuşi » (Pascal).
De aceea o societate întemeiată pe acumularea bunurilor materiale şi a bogăţiilor pieritoare ale acestei lumi « asemăna-se-va bărbatului nerod care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi năruirea ei a fost mare » (Matei, 7, 26-27).

Orice societate zidită pe o armatură ideologică materialistă, fie ea comunistă sau capitalistă, poartă într-însa germenii propriei ei dezagregări. Răul care macină aceste societăţi nu este de natură materială şi nu poate fi lecuit prin mijloace economice şi financiare, căci el îşi trage obârşia din duhul şi inima omului şi nu din lucrurile exterioare. Duşmanul omului nu este societatea, nici natura, nici un alt om, şi nimeni altcineva decât el însuşi, care printr-o smintită folosinţă a libertăţii sale, merge pe urmele lui Adam, devenind astfel propriul lui duşman. Căci « nimeni nu poate vătăma pe acela care nu-şi vatămă lui însuşi » şi « nicio încercare nu-l poate zdruncina » pe cel ce şi-a zidit casa pe stânca credinţei în Dumnezeu : «Nici greutăţile materiale, nici vrăjmăşia soartei, nici nedreptăţile celor puternici (…), nici mulţimea nenorocirilor, nici spurcatul amestec al tuturor relelor omeneşti, nu vor putea câtuşi de puţin să-l zdruncine pe omul curajos, înţelept şi prevăzător. (…) Cât priveşte casa celuilalt, ea a fost cu uşurinţă dărâmată, nu sub puhoiul nestăvilit al încercărilor – altminteri şi casa cealaltă ar fi avut aceeaşi soartă – ci din princina propriei sale nesăbuinţe ; acea casă nu s-a năruit pentru că vîntul a suflat împotriva ei, ci a avut această soartă pentru că fusese clădită pe nisip, adică pe nepăsare şi pe cele rele » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât victima lui însuşi »).

O societate care s-a abătut de la învăţătura lui Hristos nu va putea afla niciunde în altă parte calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6), aşa încât toate construcţiile ei intelectuale şi materiale – oricare ar fi sistemul ideologic, politic sau economic pe care se sprijină – nu sunt decât versiuni diferite ale uneia şi aceleiaşi case clădită pe nisip, care va sfârşi prin a se nărui mai devreme sau mai târziu, căci omul care a rupt alianţa cu Tatăl ceresc nu e decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 3, 19). Existenţa însăşi a omului modern este făcută din grăunţe de nisip şi nori de pulbere care îi întunecă mintea şi îi acoperă vederea, astfel încât el nu mai zăreşte decât pământul şi niciodată cerul. Căci tot ce vine din lume – griji, nădejdi, năzuinţe, ambiţii, bani, averi, putere, câştiguri, pierderi – nu este decât nisip şi pulbere în faţa lui Dumnezeu, iar forfota necontenită a omului în ţărâna celor lumeşti nu este foarte diferită de cea a unei furnici : « Adânciţi-vă luarea aminte şi priviţi : iată, lucrul ce vă preocupa s-a dus; în locul lui a venit altul, acesta a fost înlocuit pe dată de un al treilea; nici acesta nu a apucat să se arate bine, că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul lui de un al cincilea, şi aşa mai departe. (...) Priviţi şi mai atent, şi veţi deosebi în voi înşivă, sub această învălmăşeală a gândurilor din minte, din voinţă, grija statornică pentru viaţa de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul şi îl goneşte pe om dintr-o osteneală în alta ». (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Puzderia amestecată şi nesfârşită a gândurilor reproduce înlăuntrul omului mulţimea infinită a lucrurilor exterioare, alcătuite din miliarde de grăunţe de nisip – molecule, atomi, particule subatomice – care compun totalitatea lumii materiale. Atunci când nisipul acestei lumi ne acoperă sufletul, existenţa omenească este aidoma unui deşert care ne desparte în acelaşi de tip de propria noastră fiinţă şi de Fiinţa dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu: « Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se îndepărtează de lume. (…) Aceasta este virtutea : mintea să nu se mai ocupe de lucrurile lumeşti » (Sf. Isaac Sirul).

Fiinţa reală a omului nu este din această lume, astfel încât singurele lucruri pe care le putem pierde pe pământ – şi pe care oricum le vom pierde într-o zi sau alta – nu sunt decât propriile noastre iluzii, rătăcirea minţii şi falsa viziune a omului şi a vieţii, care ne împiedică să fim ceea ce suntem. Nu putem ajunge la fiinţa noastră indestructibilă, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, decât după ce a fost distrus tot ce este destructibil. În ziua în care, părăsind această lume, vom pierde totul, vom înţelege că acest tot era nimic.

Casa clădită pe stâncă este credinţa pe care o avem în Cel ce a biruit lumea, căci împărăţia Lui nu este din această lume : « Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălţimii, nici puterile genunei şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru » (Rom. 8, 38-39).


Viorel Ştefăneanu