Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Părintele nostru Ioan Casian, hărăzit de Dumnezeu a aduce în Apus lumina monahismului răsăritean, s-a născut prin fericita lucrare a Proniei la marginile celor două lumi, în Sciţia Mică, în ţinutul Deltei Dunării (actuala Dobrogea în România), în jurul anului 365. Provenind dintr-o familie de neam, a urmat cu succes studiile clasice. Fiind însă mult însetat după desăvârşire, a lăsat încă de tânăr bunurile amăgitoare ale vieţii lumeşti pentru a merge în Ţara Sfântă, dimpreună cu prietenul său Gherman, „fratele (său), nu din naştere, ci în duh”, şi s-au făcut călugări într-o mănăstire de la Betleeem. După ce au primit primele învăţături ale vieţii de obşte şi au aflat despre vieţuirea călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia, simţind întru ei dorinţa unei mai mari desăvârşiri s-au hotărât să plece în pustia Egiptului, la pustnicii ale căror lupte le fuseseră lăudate de Sfântul Pinufrie [27 nov.], care fugise în mănăstirea lor pentru a scăpa de faimă. Stareţul mănăstirii le-a dat binecuvântarea, deşi cu unele îndoieli, punându-i să promită că se vor întoarce repede. Admirând ei rânduiala şi vieţuirea obştilor de chinovie din Delta Nilului, Ioan şi Gherman s-au adâncit în pustie. Peste tot pe unde treceau îi căutau cu acrivie pe sfinţii singuratici, pentru a cinsti în ei slava harului şi felurimea roadelor sale şi pentru a-i întreba pe îndelete despre ştiinţa sufletului.
Înţelegând că pentru a primi cereasca lor învăţătură era nevoie să mai rămână în pustie pentru a împărtăşi viaţa acestor robi ai lui Dumnezeu, şi fiind încurcaţi din cauza făgăduinţei ce o făcuseră, cei doi călători îi spuseră stareţului Iosif gândul lor, iar acesta, după o noapte de veghe, i-a încredinţat că era mai de folos pentru ei să rămână în Egipt, fără a se îngrijora pentru făgăduinţa pe care se pripiseră să o facă. Liniştiţi de către Bătrân, au rămas deci şapte ani în Egipt, urmându-şi cu râvnă cercetarea lor duhovnicească. Din loc în loc, au ajuns până la vestita pustie a Sketei, întemeiată de Sfântul Macarie, „pustia slăvită, vrednică de a fi cinstită între toate”1, unde lupta în nevoinţă un mare număr de monahi, printre care se ilustrau mai cu seamă sfinţii Avva Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie. Acesta din urmă le-a dat învăţătură mult ziditoare, spunându-le că nu îi e de ajuns călugărului să se lepede trupeşte de lume, despuindu-se de bunurile sale pentru a se îngriji de sufletul său în nevoinţă şi liniştire, dar că e nevoie să facă şi cea de-a „doua lepădare”, care este a se despuia de obiceiurile de altădată şi de patimi, printr-o luptă lungă şi răbdătoare, presărată cu piedici, dar care duce la curăţirea inimii. Acesta este ţelul călugărului: să stea fără încetare de vorbă cu Dumnezeu prin rugăciunea cea de toată vremea, pe care mintea, nefiind risipită în grijile lumii, o ridică cu linişte şi pace în altarul curăţit al inimii. Iar sfârşitul lucrării sale este viaţa veşnică, unirea cu Dumnezeu, a cărei arvună se poate dobândi încă de aici, de jos, prin sfânta milostenie. Într-adevăr, ajuns la capătul celei de-a „doua lepădări”, cu sufletul tânjind către singurul lucru vrednic de dorit, călugărul trebuie să mai săvârşească şi cea de-a „treia lepădare”, care cuprinde toată desăvârşirea şi care este a alunga orice amintire a acestei lumi și pentru a se lăsa dus de Dumnezeu către lăcaşurile veşnice, într-o simţire de bucurie nespusă şi un val de lumină dumnezeiască.2
Astfel dobândind ştiinţă despre culmile vieţii monahiceşti şi privind la întruparea lor vie în aceşti slăviţi pustnici, cei doi prieteni s-au dăruit cu mare asprime vieţii contemplative în tot timpul acestor ani petrecuţi la Skete. În liniştea chiliei sale, Sfântul Casian a cercat el însuşi apriga luptă a sufletului iubitor de Dumnezeu împotriva gândurilor pătimaşe şi a demonilor zavistnici, şi mai cu seamă împotriva ispitei akediei („plictiseală”), care îi chinuie pe ermiţi pentru a-i face să-şi părăsească pustnicia. Din această experienţă personală şi din învăţătura marelui Evagrie, pe care l-a întâlnit la Nitria, Casian a extras o ştiinţă subţire a luptei duhovniceşti şi a celor opt patimi de căpătâi: lăcomia, curvia, zgârcenia, mânia, întristarea, akedia, slava deşartă şi mândria.
Trecând şapte ani, Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la stareţul lor îngăduinţa de a trăi de atunci mereu în pustie, şi s-au întors cu grăbire în Egipt. Dar nu au putut găsi liniştea trebuitoare contemplaţiei, căci înflăcărarea vehementă a episcopului Teofil al Alexandriei împotriva călugărilor învinuiţi de origenism semănase peste tot tulburare şi spaimă, astfel că un grup de trei sute de călugări a fugit până la urmă de la Nitria. Ioan şi Gherman au urmat un grup de cincizeci, care a hotărât să caute adăpost la Constantinopol, sub oblăduirea marelui Sfânt Ioan Gură de Aur (în jurul anului 401). De cum i-a văzut, deosebind dintr-o privire fără putinţă de înşelare calitatea sufletelor lor, sfântul arhiepiscop a izbutit să-l convingă pe Gherman să primească din mâinile sale preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de strălucirea sfinţeniei Sfântului Ioan Gură de Aur şi de elocvenţa sa sublimă, Casian s-a pus cu înflăcărare sub călăuzirea sa duhovnicească, primind a jertfi liniştea pustiei pentru a trage folos din prezenţa unui astfel de învăţător. Dar la puţină vreme Sfântul Ioan Gură de Aur, victimă a răzbunării lui Teofil3, fiind surghiunit, Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma, în tovărăşia episcopului Paladie4, de cler şi popor, pentru a transmite papei Inochentie I o scrisoare de apel în favoarea sfântului arhiepiscop caterisit pe nedrept (405).
În cursul şederii sale la Roma, care a durat în jur de zece ani, Sfântul Ioan Casian a legat o strânsă şi durabilă prietenie cu arhidiaconul şi viitorul papă Leon [18 febr.], care, mai apoi, încrezător în cunoştinţele sale teologice, i-a cerut să alcătuiască o expunere a dogmelor Întrupării împotriva lui Nestor.5 Întors în Răsărit6, a întâlnit acolo doi episcopi gali surghiuniţi: pe Heros, episcop de Arles, şi pe Lazăr, episcop de Aix, amândoi ucenici ai Sfântului Martin [11 nov.]. După moartea tovarăşului său, Lazăr l-a convins pe Casian să-l urmeze la Marsilia, unde episcopul Proclu i-a primit cu bucurie şi i-a îngăduit lui Casian să întemeieze pentru călugări mănăstirea „Sfântul Victor”, pe mormântul unui mucenic din veacul al III-lea, şi pentru fecioare pe cea a Mântuitorului (416).
Duşman al zgomotului şi al certei, sfântul ascet, „aflând, în intimitatea contemplaţiei dumnezeieşti taina unei păci netulburate şi blânde şi a unei seninătăţi liniştite”, a rămas în tăcere, fără a căuta să se îndreptăţească. Şi-a dat cu pace sufletul Domnului în jurul anului 435. Socotit ca sfânt de către contemporanii săi, este cinstit de toţi călugării din Apus ca Părintele lor şi ca unul dintre cei mai mari dascăli. Scumpele sale moaşte sunt păstrate până în zilele noastre la abaţia „Sfântul Victor” din Marsilia7.
Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team