Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Dacă nu ne unim cu Izvorul vieții nu există viață pentru noi: oricare ar fi bucuriile noastre pământești, oricare ar fi bunele condiții ale existenței noastre, totul este, în acest caz, suferință pentru duh. Numai dragostea ne poate aduce tuturor bucurie și mângâiere. (...) Dar, oricare ar fi oamenii cărora le dăruim viața noastră pe acest pământ, părinți, frate, soră, soție sau soț, toți ar putea să ne disprețuiască și să ne respingă. Pentru ce? Pentru că toți sunt limitați în timp și spațiu. (…) Tot ce este limitat nu ne poate satisface; chiar dacă suntem niște ființe mici, căutăm cu toții infinitul și cele neschimbătoare. Numai Dumnezeu, care hrănește inima îngerilor și a sfinților, poate împlini dorințele inimii noastre. (…) El este Cel care pune în mișcare viața și care trăiește în centrul oricărei ființe vii, în inima ei.
Starețul Tadei, Pace și bucurie întru Duhul Sfânt
Existența noastră pământească nu este decât o jumătate de viață, căci din prima clipă a nașterii noastre viața se întrepătrunde cu moartea: „Ce este viața, decât numai o scurgere de minute care intră unul în altul, adică unul se naște din moartea celuilalt? Așadar, omul începe să moară când începe să trăiască.” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri). Dacă observăm curgerea vieții, putem constata cu ușurință că tot ce există în această lume – un fulg de zăpadă, o muscă, un om, o civilizație, o planetă – dispare, mai devreme sau mai târziu. Orice lucru sau ființă care apar în această lume timp de o secundă sau un mileniu poartă în ele propria distrugere. Astfel încât „moartea nu este numai o clipă, ci ea coexistă cu omul și îl însoțește de-a lungul întregii sale vieți. Ea este prezentă în toate lucrurile ca fiind limita lor evidentă. (…) Plecarea unei ființe dragi, sfârșitul oricărei pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unui oraș sau a unui peisaj pe care nu le vom mai vedea niciodată, sau pur și simplu o floare ofilită stârnesc în noi o adâncă tristețe, fiind o expresie imediată și premergătoare a morții.” (Pavel Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești).
Fără Dumnezeu și fără nădejdea vieții veșnice viața noastră pământească un este decât o formă vizibilă a neantului, precum un vis sau un miraj, dat fiind că apariția oricărui lucru (+ 1) est urmată în mod inevitabil de dispariția lui (–1). Astfel încât, oricare ar fi meritele noastre, rangul nostru social, succesele, realizările, avuțiile noastre, rezultatul final al oricărei vieți pământești va fi întotdeauna, și fără excepție, egal cu zero: (+) 1 + (–) 1 = 0.
Prin urmare, orice ființă omenească de pe acest pământ are de ales între zero și Dumnezeu, altfel spus între neantul infinit și viața veșnică. De această alegere depinde toată existența noastră, așa încât credincioșii și necredincioșii „fac parte din două categorii antroplogice diferite” (P. Evdokimov, op. cit.).
În realitate, rari sunt cei a căror credință e desăvârșită sau a căror necredință e totală. Majoritatea oamenilor se situează într-o zonă intermediară, în care sufletul lor oscilează între credință și necredință, asemenea unui personaj din Dostoievski, care, măcinat de îndoială, mărturisea: „Când cred, nu cred că cred. Iar când nu cred, nu cred că nu cred.” (Crimă și pedeapsă).
Credem sau nu în Dumnezeu, El este o realitate vie, prezentă în tot ce există și în inima oricărui om, chiar dacă nu știm să-L recunoaștem și să-L numim: „chipul dumnezeiesc în om, suflul nemuririi, se zărește chiar și în omul căzut – de aceea nimic din cele făcute nu va putea niciodată mulțămi pe om, nu-i va putea liniști pe deplin sufletul” (Sf. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu).
Setea de viață ea însăși, care este una din caracteristicile principale ale societăților moderne, este o dovadă că viața pământească nu ne este suficientă și că simțim în adâncul sufletului că nu este adevărata viață. De aceea setea noastră de viață nu va fi niciodată satisfăcută în această lume, căci ceea ce sufletul omenesc dorește, în mod conștient sau nu, este viața veșnică, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.” (Ioan 4, 14).
Dumnezeu și viața sunt unul și același lucru: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Matei 22, 32). Fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii sunt o dovadă a prezenței lui Dumnezeu în noi: „Dumnezeu este în centrul existenței noastre. El se află în inima noastră, fie că-L respectăm sau nu. El nu se desparte niciodată de noi, căci El este izvorul vieții, Cel care dă viață oricărei ființe. Dar noi L-am îngropat sub grijile și supărările acestei lumi, care nimicesc pacea noastră lăuntrică, și de aceea nu avem nici pace, nici odihnă. Pe acest pământ nimeni nu ne va putea da pacea lăuntrică, nici bogăția, nici gloria, nici onorurile, nici rangurile înalte, nici rudele noastre apropiate sau îndepărtate nu ne vor putea da această pace neclintită. Singurul izvor de viață, singurul Dătător de pace și bucurie este Dumnezeu.” (Starețul Tadei, op. cit.).
O bucurie care trece nu este adevărata bucurie, o pace care trece nu este adevărata pace, o viață care trece nu este adevărata viață, de aceea numai Dumnezeu ne poate da adevărata bucurie, adevărata pace și adevărata viață. Toate bucuriile și toate plăcerile vieții noastre pământești vin din afara noastră, astfel încât omul muritor seamănă cu un bolnav legat zi și noapte la tuburile de perfuzie. În timp ce viața care vine de la Dumnezeu își trage izvorul din propria noastră ființă, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea „Împărăția cerurilor corespunde cu o stare sufletească” (Starețul Tadei, op. cit.). „Dumnezeu este centrul intim al ființei omenești. Dimensiunea divină este elementul determinant al naturii noastre omenești: pierzând sensul nostru dumnezeiesc, pierdem în același timp sensul nostru omenesc.” (Mitropolitul Kallistos Ware, Cunoașterea lui Dumnezeu pe calea ortodoxă).
Dacă ne lăsăm duși în voia plăcerilor, a poftelor și a grijilor noastre pământești pierdem contactul cu Dumnezeu și Îl înlocuim cu idoli lumești. „Fiecare are idoli în inimă – patimi fără de rânduială, pofta cea necurată, trufia, zavistia, răutatea, lăcomia de avuții și așa mai departe”, mai zice Sf. Tihon din Zadonsk (Despre îndatoririle creștinului față de el însuși).
A-L da uitării pe Dumnezeu înseamnă a da uitării propria noastră ființă și propria noastră mântuire. De aceea „Sfinții Părinți spun că, de îndată ce ne trezim din somn, atenția noastră trebuie să se concentreze asupra lui Dumnezeu, așa încât gândurile noastre să se unească cu Domnul și să putem astfel, de-a lungul întregii zile, să ne amintim de Domnul. Sfinții Părinți se rugau astfel: Doamne, păzește-mă de uitare!” (Starețul Tadei, op. cit.).
Totul pe acest pământ ne amintește de Dumnezeu, dacă privim lumea din perspectivă duhovnicească, dat fiind că orice lucru și orice făptură de pe pământ și din cer își trag ființa din Izvorul vieții veșnice, care vine de la Dumnezeu.
(Iov 12, 7-11)
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team