Este o punere în gardă privind riscul unei alterări a gestului curat de teologie prin încorsetarea sa în tipare artificiale, venite pe filieră intelectual-academică. Sosit la Paris în anul 1947 şi solicitând unui cunoscut profesor de teologie ortodoxă gestul de a scrie prefaţa la însemnările cuviosului Siluan, arhimandritul Sofronie se va lovi de refuzul acestuia pe motivul că „nu găseşte în scrierile stareţului Siluan suficiente idei teologice”. Refuzul va fi resimţit de părintele Sofronie mai curând ca incapacitate a acelui profesor de a surprinde adevărata valoare teologică din scrierilor stareţului, venită pe fondul unei investiri teologice greşite de care însuşi arhimandritul fugise în tinereţea sa atunci când părăsise facultatea de teologie, unde nimeni nu ştia să îl înveţe „cum să câştige veşnicia”. Optând pentru viaţa monahală athonită, Pronia dumnezeiască rânduise între timp ca, un călugăr aproape analfabet ca stareţul Siluan, să îi dea acele repere de negrăit ale vieţii veşnice pe care teologia academică le ignora, şi pe care prin refuzul cu pricina nu făcea decât să continue să le ignore. Situaţia îl va aduce pe arhimandritul Sofronie către a scrie mărturisitor:

„Vorbind despre scrierile stareţului, un teolog intelectualist ar putea fi ispitit să spună: „Nu găsesc în ele bogăţiile gândirii teologice; nu văd o cunoaştere dogmatică”. El poate vorbi astfel numai pentru că spiritualitatea sa se situează pe alt plan. Un teolog raţionalist e preocupat de un număr de probleme a căror soluţie o caută pe căile speculaţiei raţionale. Experienţa sa religioasă nu este adeseori foarte intensă şi purcede mai cu seamă din sfera raţională a fiinţei sale, iar nu dintr-o comuniune vie cu Dumnezeu. El îşi socoteşte erudiţia ştiinţifică şi experienţa raţională drept bogăţie spirituală şi-i atribuie o asemenea valoare, încât orice altă experienţă se va situa în ochii săi pe un plan inferior”. (1)

Experienţa monahismului athonit prin intermediul filiaţiei duhovniceşti la picioarele stareţului, îl învăţase pe arhimandritul Sofronie făptuirea prin ascultare şi rugăciune ca premisă a deschiderii ochilor înţelegerii teologice. Această cale o găsea distinctă de maniera în care în institutele de teologie se propunea formarea viitorilor teologi. Această ucenicie prin Părinte pune accentul pe singura posibilitate reală de unire a omului cu Dumnezeu, care nu este cea prin achiziţie de cunoştinţe, ci cea existenţială.

„Aceasta era calea stareţului Siluan, şi în general calea Bisericii. Biserica este tare nu prin erudiţia sa ştiinţifică, ci înainte de toate prin posesiunea reală a darurilor harului. Biserica trăieste, respiră prin Duhul Sfânt. Prin însuşi faptul comuniunii cu El, ea ştie cum lucrează Acesta”. (2)

Arhimandritul Sofronie ştia că stareţul nu propunea nicidecum un imobilism şi un indiferentism faţă de căutările interioare oneste ale omului. În acelaşi timp vedea la stareţ acrivia celui însetat de eficienţa duhovnicească, pentru care precizia gestului duhovnicesc este relaţionată cu puterea de a aduce în viaţa omului adevărata devenire, de nezdruncinat, întru veşnicie. Aici nu mai încap considerentele intelectuale, întrucât o astfel de devenire se petrece într-un alt registru.

„Departe de noi gândul de a socoti ilegitime ezitările şi întrebările sufletului. Nu. Sunt pur şi simplu căi diferite. Atunci când unul asteaptă un răspuns în plan raţional şi e satisfăcut de el, altul, din contră, îl caută în ordinea fiinţei adevărate. Pentru a răspunde exigenţelor minţii sale, raţionalistul înalţă sisteme teologico-filosofice extrem de complexe. Depune o muncă considerabilă, dacă nu pentru a demonstra, cel puţin pentru a expune şi dezvolta dialectic propria viziune asupra naturii lucrurilor. Nu arareori îşi consacră întreaga sa viaţă, toate puterile sale, darurile remarcabile, acestui scop. Dar, lucru ciudat, nu-şi dă seama că unor asemenea cercetări le lipseşte o temelie de nezdruncinat”. (3)

Pr. Răzvan Ionescu

Note

1. Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 207.
2. Ibidem, p. 207.
3. Ibidem, p. 208.