Sfântul Duh poruncise lui Moise ritualurile curăÅ£irii pentru că naÅŸterea, după căderea Evei, se făcea în dureri, cu pierdere de sânge (care este simbolul pierderii vieÅ£ii ÅŸi deci a Duhului), iar femeile năÅŸteau fii spre moarte : toÅ£i cei care ieÅŸeau din sânul lor erau sortiÅ£i morÅ£ii. Toate acestea nu erau pe potriva gândului dumnezeiesc, căci Dumnezeu niciodată n-a voit nici durerea, nici moartea. Era o naÅŸtere « în păcat » (1). De aici ritualurile de « curăÅ£ire » descrise în capitolul 12 din Levitic : femeia era « necurată » timp de 40 de zile, ÅŸi trebuia « să se curăÅ£ească de sângele ei » (adică de sângele vărsat, pierdut), aducând jertfă (un miel ÅŸi un porumbel, sau doi porumbei).

Dar Maria nu este nicidecum sub apăsarea acestor ritualuri. Într-adevăr, pentru prima oară de la Eva, o femeie a născut un fiu după gândul lui Dumnezeu : naÅŸterea a fost fără durere ÅŸi fără sângerare (Maria a rămas fecioară ) iar pruncul pe care l-a adus pe lume nu este sortit morÅ£ii : ea l-a născut numai spre viaÅ£ă (2). Pentru prima oară în istoria omenească se plineÅŸte o naÅŸtere plăcută lui Dumnezeu. Maria, Iosif ÅŸi pruncul Iisus plinesc tot ce este scris în Legea lui Moise din smerenie, dar ÅŸi pentru că Hristos a spus: nu am venit să calc Legea, ci să o plinesc.

Acest lucru este ÅŸi mai deplin în cea de-a doua parte a sărbătorii : aducerea pruncului Iisus la Templu. Legea spunea : « Orice prunc întâi-născut de parte bărbătească se va închina Domnului » ; el trebuia să fie adus la Templu, primit de preot, apoi « răscumpărat » de părinÅ£i (pentru 5 sicli de argint), în amintirea harului lui Dumnezeu care păzise pe pruncii evreilor prin sângele mielului, în vreme ce îngerul Său lovea pe primii născuÅ£i ai egiptenilor (IeÅŸirea 11 ÅŸi 13, Numerii 15). Dar de fapt, această lege amintea omului că nu plinise voia lui Dumnezeu în rai (primul născut al Evei trebuia să fie fiu al omului ÅŸi fiu al lui Dumnezeu) ÅŸi închipuia venirea lui Hristos. Era o profeÅ£ie. Chiar prin faptul naÅŸterii lui Hristos, profeÅ£ia a fost plinită. Hristos se lasă deci purtat la Templu în semn de plinire a Legii. Se poate merge chiar mai departe : Templul fusese construit pentru El, pentru a-L primi. Astăzi, Templul îÅŸi află adevărata raÅ£iune de a fi. (Dar cum evreii nu au primit pe Iisus ca pe Mesia, Templul îÅŸi va pierde raÅ£iunea de a fi : va fi distrus).

Această sărbătoare este desigur hristologică, pentru că Hristos este în centrul ei ÅŸi pentru că este legată de Lege, care trebuia să pregătească oamenii pentru a primi Adevărul, dar ea are ÅŸi un puternic, chiar excepÅ£ional, caracter pnevmatologic, deoarece Sfântul Duh este prezent în putere.
Într-adevăr, evenimentul ar fi putut trece neobservat, pentru că Maria ÅŸi Iosif nu erau persoane importante, ci erau discreÅ£i ÅŸi smeriÅ£i. Dar nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că era la Ierusalim un bătrân, Simeon, care era « drept ÅŸi credincios » ÅŸi « care aÅŸtepta mângâierea lui Israel », adică venirea lui Mesia. Åži Evanghelia spune lucrul acesta extraordinar : « Duhul Sfânt era asupra lui ». Această frază este de o mare importanÅ£ă teologică. Duhul Sfânt nu fusese încă revelat omului ca Dumnezeu, pentru că Iisus nu plinise încă economia mântuirii (este încă un prunc), nu fusese încă slăvit (3). Dar Duhul este prezent, ÅŸi plineÅŸte lucrarea Sa. Este « asupra bătrânului Simeon » : i-a vestit că nu va muri înainte de a vedea pe Mesia, pe « Hristosul Domnului », adică pe Cel Uns de Tatăl, ÅŸi Duhul este Cel care cheamă pe Simeon la Templu chiar în acea clipă. Aceasta înseamnă că economia Duhului este liberă ÅŸi suverană : nu este supusă economiei Fiului. Duhul este Duhul Tatălui, aÅŸa cum Fiul este Fiul Tatălui, amândoi purced de la unul Tatăl, izvorul unic. Aceasta înseamnă că viaÅ£a nu este supusă legii, structurii, adevărului. Fiul ne arată adevărul, Duhul ne dă viaÅ£ă. Dar amândoi sunt liberi. Nu există ierarhie : economia celor doi acÅ£ionează dimpreună, dar liber.

Hristos a venit în lume iar lumea nu L-a primit : L-a ignorat cu desăvârÅŸire. Religia iudaică oficială nu a văzut că a venit Mesia, pentru că era prizoniera propriilor cugete, pentru că era formalistă ÅŸi exterioară (4). Cât priveÅŸte pe Romani, este un eveniment care nu-i priveÅŸte câtuÅŸi de puÅ£in : Dumnezeul lor este împăratul pământesc, August. Åži totuÅŸi, în acest pustiu spiritual, există un om extraordinar, care aÅŸteaptă, ÅŸi care crede în descoperirea pe care i-a făcut-o Duhul Sfânt: Simeon (5). El salvează onoarea omenirii. Duhul Sfânt a vorbit inimii sale iar el a crezut. Merge la Templu chiar în clipa în care Maria ÅŸi Iosif aduc pe fiul « lor », pe Iisus. Îl primeÅŸte în braÅ£ele sale. Duhul Sfânt îi spune : priveÅŸte pe acest prunc, este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lumii: primeÅŸte-L, ia-L în braÅ£ele tale, strânge-L la inima ta, este Dumnezeul tău. Iar Simeon crede.

Admirabilă ÅŸi negrăită întâlnire între două persoane, un bătrân ÅŸi un prunc, ÅŸi între două lumi, cea veche, obosită ÅŸi încărcată, ÅŸi lumea nouă, înnoită, purtătoare de viaÅ£ă veÅŸnică, între vechiul legământ ÅŸi cel nou. Această întâlnire este unică, sublimă, minunată : este mângâierea tuturor drepÅ£ilor care de 2000 de ani (de la Avraam) au crezut, au nădăjduit, s-au ostenit, au luptat pentru ca Mesia să poată veni, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se poată întrupa.

Ce nădejde pentru noi toÅ£i, ce nădejde pentru toÅ£i cei care luptă ÅŸi se ostenesc în taină, în singurătate, nesocotiÅ£i ÅŸi dispreÅ£uiÅ£i ! Care adesea se cred părăsiÅ£i, li se pare că răul învinge. Åži totuÅŸi Duhul Sfânt este aici. Cum spune frumosul canon bizantin al sărbătorii : nu bătrânul duce în braÅ£e pe prunc, ci pruncul pe bătrân.

Iar Simeon, insuflat de Duhul, înalÅ£ă o minunată cântare, care a devenit unul din cele mai frumoase imne ale Bisericii, cântat în Răsărit la sfârÅŸitul vecerniei, ÅŸi în Apus la priveghere, Nunc dimittis. Pentru ce spune Simeon : « Acum slobozeÅŸte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…» (6)? Pentru că, acum, ÅŸtie că moartea nu mai e veÅŸnică, că Cel care va învinge moartea S-a născut. Poate deci să adoarmă în pace, pentru că nu va muri de tot, ci va trăi din nou, va învia, în ÅŸi prin acest prunc care este Hristos.

Åži Îl mărturiseÅŸte pe Domnul ca « Lumina neamurilor » ÅŸi « slava lui Israel » : « Lumina neamurilor », pentru că acestea erau în întunericul necunoaÅŸterii, iar Hristos le va descoperi pe Dumnezeu, pe singurul Dumnezeu ; « Slava lui Israel », pentru că poporul lui Dumnezeu ÅŸi-a împlinit menirea : a născut după trup pe Mesia, pe Hristos, pe Unsul Domnului.

Această sărbătoare este cu adevărat universală : ea uneÅŸte cele două popoare, neamurile ÅŸi evreii, uneÅŸte Răsăritul ÅŸi Apusul, care cu perspectivele lor diferite îi arată toată bogăÅ£ia. Este în acelaÅŸi timp unirea celor două cicluri liturgice, cel al teofaniilor (Crăciunul) (7) ÅŸi cel al PaÅŸtelui. Începând de la această dată ziua începe să se lungească, soarele creÅŸte : în Întâmpinarea Domnului se simte mireasma înnoirii.

Pr. Noël Tanazacq

Note

1. Vezi psalmul 50 (51), 5 : « Iată întru fărădelegi m-am zămislit ÅŸi întru păcate m-a născut maica mea »
2. Hristos ÎÅŸi va da viaÅ£a în mod liber : El nu era supus morÅ£ii.
3. « Duhul nu era încă [răspândit], pentru că Iisus nu fusese încă slăvit » (Ioan 7, 39).
4. Judecând după aparenÅ£ele exterioare.
5. Simeon înseamnă, în ebraică: El [Dumnezeu] a ascultat.
6. Sau : « lasă pe robul tău să meargă în pace … ». Ebraica permite ambele traduceri. Dar sensul este clar: pot să plec în pace …
7. În Apus, Întâmpinarea Domnului închide ciclul teofaniilor, care începe cu Adventul.