Adaugat la: 1 Ianuarie 2009 Ora: 15:14

Evanghelizarea slavilor (I): misiunea sfinţilor Chiril şi Metodiu

Convertirea popoarelor slave nu a fost rodul unei decizii subite de a trimite misionari către popoare necunoscute sau al vreunui proiect general de organizare a convertirii popoarelor păgâne. Aceasta s-a făcut în cadrul unui proces istoric complex, în care destinele unor popoare s-au întâlnit şi s-au împletit atât cultural cât şi politic.

Convertirea slavilor în secolul al IX-lea nu se poate înţelege fără a se lua în considerare relaţia lor cu civilizaţia latină şi bizantină, respectiv cu Biserica din Apus şi cea din Răsărit, care-şi exercitau influenţa asupra spaţiului balcanic şi al Europei centrale. Antrenaţi în marea migraţie a popoarelor germanice şi a triburilor turcofone din stepă (huni, avari, proto-bulgari), slavii, originari din zona Niprului (Ucraina de azi), se extind spre nord, pe Volga, spre vest până pe Oder şi Elba şi, în fine, spre peninsula balcanică (secolul al VII-lea). Îi întâlnim ca aliaţi ai avarilor şi ai imperiului persan la marele asediu al Constantinopolului din anul 626, care eşuează, dar reuşesc să se instaleze durabil în imperiul bizantin, pătrunzând până în Grecia, în Peloponez. Ei se vor organiza statal sub stăpânirea hanilor bulgari, care la sfârşitul secolului al VII-lea se impun în Balcani, după o zdrobitoare înfrângere a armatei bizantine pe Dunăre. Imperiul bizantin va trebui să facă faţă continuei ameninţări din partea acestei noi puteri de la porţile Constantinopolui. În schimb, slavii din nordul Europei se confruntă cu expansiunea militară şi culturală a francilor, inclusiv a Bisericii lor de rit latin, reformată de Carol cel Mare, despre care s-a scris în articolele precedente. În secolul al IX-lea, slavii reuşesc să constituie un mare regat în Moravia (Cehia de azi), care se luptă să reziste în faţa împăratului germanic şi de aceea tinde să se apropie de Bizanţ.

În acest context, prinţul Moraviei, Rostislav, îi scrie împăratului bizantin să-i trimită un om sfânt care să-i înveţe pe slavi creştinismul în limba lor: „au venit la noi să ne înveţe creştini de multe feluri, italieni, greci, germani /…/, dar noi, slavii, suntem oameni simpli şi nu avem pe nimeni să ne înveţe adevărul şi să ne tălmăcească Scriptura; trimite-ne deci, Stăpâne, un om vrednic de a ne învăţa tot adevărul” (Viaţa lui Metodiu). Atunci, împăratul Mihail şi patriarhul Fotie îi cheamă pe Constantin (viitorul Chiril, după numele de monah) şi pe fratele său, Metodiu, şi îi trimit la prinţul Rostislav. Alegerea nu era deloc întâmplătoare. Cei doi fraţi erau din Tesalonic, oraş înconjurat la vremea aceea de aşezările slavilor, unde bilingvismul greco-slav era foarte prezent. În plus, împăratul a ales un mare erudit (Chiril) şi un excelent administrator (Metodiu). Metodiu ocupase înalte funcţii în imperiu înainte de a deveni monah şi egumen pe muntele Olimp. Constantin/Chiril, numit şi „Filosoful”, se distinsese din tinereţe nu numai prin credinţa sa, ci şi prin darurile sale intelectuale ieşite din comun, cultivate la marea universitate din Constantinopol, care-l apropiaseră de marele învăţat al epocii, patriarhul Fotie (despre care s-a scris ultima oară). Foarte înzestrat în meşteşugul limbilor, el primise deja o misiune pe lângă regatul kazarilor (la nordul Mării Negre), unde explicase Scriptura, adresându-se în chiar limba lor, învăţată în scurt timp. Însă contribuţia sa cea mai rodnică, ca lingvist, a fost crearea unui alfabet specific pentru limba slavă (alfabetul glagolitic), derivat din greacă, ce se găseşte la originea alfabetului slavon care-i poartă numele până astăzi (alfabetul chirilic). Aceasta i-a permis să traducă în scris Sfânta Liturghie şi mai multe texte din Scriptură, în limba slavilor. Însă, odată ajunşi în Moravia, cei doi fraţi au avut de înfruntat împotrivirea episcopilor şi a preoţilor romano-germanici, pentru care nu puteau exista decât „trei limbi sacre”: latina, greaca şi ebraica, iar Liturghia nu putea fi slujită decât în latină şi în greacă. Înconjurat de aceştia, „care se adunaseră contra lui precum corbii în faţa vulturului”, sfântul Chiril le răspunde: „Nu trimite soarele lumina asupra întregii lumi? /…/ Nu vă ruşinaţi să fixaţi numai trei limbi şi să dispuneţi ca toate celelalte popoare să rămână oarbe şi mute? Spuneţi-mi, oare nu faceţi astfel din Dumnezeu un neputincios care nu ar putea face aceasta sau un gelos care nu ar vrea aceasta? Noi ştim multe popoare care cunosc Scriptura şi-l slăvesc pe Dumnezeu, fiecare pe limba lui” (Viaţa lui Constantin). Acuzat de erezie, el le aminteşte că, de la început, Evanghelia a fost propovăduită în multe limbi (a sirienilor, a armenilor, a georgienilor, a goţilor etc). Trebuie spus că aşa-zisa teorie a celor „trei limbi sacre” era împărtăşită şi de către mulţi erudiţi bizantini, cei doi fraţi având de înfruntat, chiar la ei acasă, suspiciunea anumitor cercuri, ce considerau traducerea într-o limbă barbară ca o posibilă cale spre erezie. Fiind denunţaţi la papă de către episcopii germanici, cei doi fraţi au trebuit să meargă la Roma pentru a se apăra şi a cere sprijin pentru continuarea misiunii lor. În drum spre Roma, ei s-au oprit la slavii din Panonia (Ungaria de azi), unde au format ucenici. La Roma, papa Adrian al II-lea, care tocmai succedase lui Nicolae I, având el însuşi de înfruntat tendinţele hegemonice ale împăratului şi clerului germanic, i-a sprijinit şi a admis Sfânta Liturghie în slavonă. Însă sfântul Chiril nu a plecat mai departe: el a murit la Roma în februarie 869, corpul său fiind depus în biserica sfântului Clement al Romei, un loc deosebit de venerat de către pelerinii slavi până astăzi, fie ei ortodocşi sau catolici. Înaintea morţii, el l-a încurajat pe fratele său să continue misiunea, acesta întorcându-se în Moravia. Aici, episcopii germanici au dispreţuit cuvântul papei şi au dispus ca Metodiu să fie bătut şi aruncat în închisoare, unde a rămas doi ani şi jumătate, fiind eliberat doar prin intervenţia insistentă a papei Ioan al VIII-lea, revoltat de nesupunerea episcopilor germanici. Papa dorea să-l încurajeze pe Metodiu în misiunea sa, dar sub egida Romei, în ideea că popoarele slave vor trece astfel sub dominaţia papală. Însă în final papa a cedat presiunilor Bisericii germanice şi a interzis liturghia în slavonă: „am aflat că tu slujeşti liturghia în limba barbară, adică în limba slavă; /…/ nu îţi este permis să o faci decât în limba latină şi greacă, cum se slujeşte în Biserica lui Dumnezeu răspândită în toată lumea şi la toate neamurile” (scrisoarea papei Ioan al VIII-lea către Metodiu, din 868). Izolat şi prigonit, sfântul Metodiu şi-a sfârşit viaţa în retragere, dedicându-se traducerii acelor cărţi din Scriptură ce mai rămâneau de tradus, împreună cu rânduielile canonice (Nomocanon) şi cu unele texte din Sfinţii Părinţi. După moartea sfântului Metodiu (885), ucenicii săi, sfinţii Clement şi Naum, împreună cu cei 200 de ucenici, preoţi şi diaconi, au fost expulzaţi din Moravia şi Panonia, unii îndurând multe suferinţe, fiind încarceraţi sau vânduţi ca sclavi.

Dacă Moravia şi Panonia au trecut sub dominaţia definitivă a Imperiului germanic, opera sfinţilor Chiril şi Metodiu a fost salvată şi a dat roade bogate în altă parte, şi anume, în regatul slavo-bulgar al hanului Boris. Acesta a dorit să se convertească la creştinism, dar a oscilat o vreme între jurisdicţia Romei şi cea a Constantinopolului. Încercând să dobândească mai multă autonomie pentru regatul său în raport cu marele imperiu vecin, Bizanţul, Boris, care iniţial se convertise în Biserica bizantină, se adresează papei în anul 866. Papa Nicolae I se grăbeşte să-i răspundă şi să-i trimită misionari, dar insistă ca acesta să rupă orice legături cu Patriarhia Constantinopolului. Drept care, Boris expulzează întregul cler grecesc şi îl înlocuieşte cu preoţii şi monahii trimişi de la Roma. Însă speranţele de autonomie ale hanului bulgar au fost repede distruse de politica hegemonică a papei, care era departe de a admite crearea unui patriarhat bulgar. De aceea, Boris se întoarce din nou spre Constantinopol şi acceptă să-i primească pe ucenicii sfinţilor Chiril şi Metodiu izgoniţi din Moravia, în frunte cu sfinţii Clement şi Naum, care continuă opera apostolică a acestora, inclusiv prin traducerea din greacă a numeroase cărţi bisericeşti şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, se naşte Biserica ortodoxă slavo-bulgară şi, în scurt timp, o adevărată cultură ortodoxă slavă, în jurul a două centre, Ohrid (în Macedonia occidentală) şi Preslav (la estul Bulgariei). În vremea urmaşului lui Boris, marele ţar Simeon, un învăţat şi un mare om de credinţă, această cultură s-a răspândit pe o arie largă în Balcani. Născută chiar în sânul Bisericii, ea îşi va dovedi valoarea în raport cu cultura greacă şi latină, fiind adoptată un secol mai târziu de către ruşi, prin convertirea prinţului Vladimir de Kiev (988), despre care vom scrie în continuare.

Ioana Georgescu-Tănase

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni