Organele unui trup viu şi sănătos lucrează în tăcere zi şi noapte, asigurând funcţiile vitale şi unitatea organismului. Este tăcerea vieţii. Un trup neînsufleţit conţine aceleaşi organe, dar tăcerea lor este opusul celei dintâi: ea este semnul că inima a încetat să bată şi să menţină legătura vie a organelor şi unitatea organismului, ceea ce duce la descompunerea trupului. Este tăcerea morţii.

Duhul lui Dumnezeu este inima veşnic vie a universului, care dă viaţă la tot ce există şi asigură, ca şi sistemul sanguin, unitatea vie a Creaţiei. Prin urmare, situaţia în lume a omului fără Dumnezeu se aseamănă cu cea a unui organ înlăuntrul unui trup a cărui inimă a încetat să bată: el este separat în acelaşi timp de semenii lui, de restul universului şi de el însuşi, căci un organ care nu-şi mai îndeplineşte funcţiile nu mai serveşte la nimic, precum servitorul nevrednic care va fi aruncat în întunericul din afară (Matei 25, 30).

Dumnezeu este inima spirituală şi nemuritoare a inimii noastre muritoare, care prin trupul şi sângele lui Hristos, menţine legătura vie a fiecăruia din noi cu întreaga omenire şi cu întregul univers. A rupe această legătură înseamnă a se prăbuşi în abisul „imensităţii infinite a spaţiului care nu mă cunoaşte şi pe care nu-l cunosc”, un univers mut şi surd la apelul omului: „Tăcerea veşnică a acestor spaţii inifinite mă înspăimântă” (Pascal).

Desprins de Creatorul lui şi de întreaga Creaţie, omul devine o fiinţă absurdă care nu- şi mai află locul niciunde în lume: „Acest divorţ între om şi viaţa lui, între actor şi decorul lui, nu este altceva decât sentimenul absurdului. (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). Iar „nostalgia unităţii, setea de absolut” care constituie, după Camus, „motorul esenţial al dramei omeneşti”, nu înseamnă altceva decât căutarea lui Dumnezeu, al cărui Duh „umple toate abisurile”, aşa cum scrie părintele Sofronie, atât abisul spaţiilor infinite ale universului fizic cât şi cel al neantului, pe care îl descoperă înlăuntrul lui omul desprins de Dumnezeu. Căci neaflând într-însul nicio valoare superioară făpturii lui muritoare şi niciun principiu etern şi imuabil care să-i poată justifica existenţa şi să dea un sens vieţii lui, omul fără Dumnezeu reduce „existentul la seria de apariţii prin care acesta se manifestă (...); niciuna din aceste apariţii nu valorează mai mult decât celelalte, fiecare din ele ne trimite către alte apariţii şi niciuna dintre ele nu este privilegiată” (J.P. Sartre – „Fiinţa şi Neantul”). Cu alte cuvinte, „toate lucrurile sunt ceea ce par a fi – şi îndărătul lor nu se află nimic” (J.P. Sartre – „Greaţa”).

Acest neant universal, în acelaşi timp exterior şi interior, este singurul adevăr pe care-l poate afla omul fără Dumnezeu, aidoma unui orb din naştere care, întâlnind pretutindeni acelaşi întuneric, ar ajunge la concluzia că lumina nu există şi că ochii nu slujesc la nimic, întrucât nu e nimic de văzut. Tot aşa, raţionalismul ateu, incapabil de a vedea altceva decât propriul lui întuneric, devine orb în faţa realităţii lui Dumnezeu şi sfârşeşte prin a nega valoarea şi utilitatea spiritului omenesc, care nu înţelege nimic, nu pentru că e orb, ci pentru că nu e nimic de înţeles!... (Nu ne putem împiedica să facem o legătură între orbirea intelectuală a lui Sartre şi pierderea aproape totală a vederii de care a suferit către sfârşitul vieţii).

A afirma că omul e o creatură absurdă, singurul dotat cu conştiinţă şi raţiune într-un univers lipsit de acestea, dar care l-a înzestrat cu conştiinţă şi raţiune, este nebunia omului fără Dumnezeu. Dar mai există o altă formă de nebunie, nu mai puţin primejdioasă şi răspândită, care rătăceşte mintea acelora care îi combat pe cei dintâi şi care cred – sau cred că cred – în Dumnezeu. Nebunia ateilor este credinţa de a trăi într-un univers mut şi surd la năzuinţele omului, cea care îi pândeşte pe credincioşi este de a confunda ideile noastre, opiniile noastre, sporovăiala noastră mintală, ambiţiile noastre lumeşti şi iubirea de sine, cu înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, confuzia între mintea noastră omenească şi Duhul lui Dumnezeu. Confuzie care ne face să credem că avem un dialog cu Tatăl ceresc, atunci când, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim cu noi înşine, aidoma acelor bieţi indivizi alcoolizaţi sau drogaţi pe care îi vedem uneori în staţiile de metrou sporovăind şi gesticulând în faţa unui interlocutor imaginar. Tot aşa născocim şi noi un personaj numit Dumnezeu, care nu este altul decât propria noastră persoană, şi ne închipuim un dialog imaginar cu un dumnezeu zămislit de propria noastră minte, punând întrebările şi dând răspunsul, judecându-i pe ceilalţi şi pe noi înşine după propriile noastre măsuri, lăsându-ne duşi de şuvoiul emoţiilor şi imaginaţiei noastre, într-un cuvânt, dând numele lui Dumnezeu şi al lui Hristos unui idol făurit după chipul şi asemănarea noastră: „O, omule, cine oare crezi că eşti pentru a-i da replica lui Dumnezeu? Da, cine eşti? Cugetă mai întâi la natura ta: nu putem afla niciun cuvânt capabil de a exprima neantul tău” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Despre imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu”).

Satana, duhul întunericului, se arată rarerori sub adevăratul lui chip şi ne apare cel mai ades prefăcut în înger al luminii (II Cor. 11, 14). El ni se înfăţişează nu ca duşmanul, ci ca prietenul omului, gata să ne slujească, să ne sfătuiască, să ne facă pe plac şi să ne dea întotdeauna dreptate. El ne poate chiar însoţi la biserică şi se poate ruga cu noi, luând aparenţa mincinoasă a evlaviei şi deformând cuvântul Sfintelor Scripturi, în aşa fel încât să ne măgulească trufia, să ne încurajeze patimile, trândăvia spirituală, iubirea de sine şi slava deşartă. Într-un cuvânt, cel viclean ne rătăceşte şi ne îndepărtează de Duhul lui Dumnezeu, luând înfăţişarea înşelătoare a acestuia, fapt pentru care a fost numit pe bună dreptate maimuţa lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum putem cunoaşte înşelăciunea şi în ce fel ne putem apăra de această ispită, dintre cele mai primejdioase prin asemănarea ei cu dragostea lui Dumnezeu.

Limitele acestui articol nu ne îngăduie să amintim aici decît un singur aspect al acestei învăţături. Unul din indiciile cele mai evidente care ne pot ajuta să recunoaştem duhul întunericului prefăcut în înger al luminii, este limbuţia lui. El flecăreşte fără încetare pentru a ne susţine ideile şi a ne da argumente ca să fim mulţumiţi de noi înşine, să rămânem ceea ce suntem şi să ne credem mai buni decât alţii, găsind întotdeauna o justificare credibilă pentru metehnele, patimile şi rătăcirile noastre, întocmai ca un avocat întotdeauna gata să ne ia apărarea şi să-i acuze pe ceilalţi. De aceea, Părintele Sofronie ne sfătuieşte să stăm în faţa lui Dumnezeu „într-o tăcere lipsită de orice imagine”, căci cel viclean nu poate acţiona decât prin vorbă şi prin imaginaţie. El este în acelaşi timp tatăl minciunii şi al vorbăriei: „Vorbăria este amvonul unde slava deşartă se arată cu ostentaţie. Ea este indiciul neştiinţei, uşa clevetirii (...), slujitorul minciunii, pieirea pocăinţei (...), destrămarea reculegerii, spulberarea vigilenţei, răcirea evlaviei şi întunecarea rugăciunii” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a unsprezecea: Despre vorbărie şi despre tăcere”).

Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea. Nu tăcerea morţii ci cea a vieţii, care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în fiecare din noi şi vizibil tuturor. Tăcerea lui Dumnezeu nu este cea a unei naturi duşmane şi inumane, ci tăcerea dragostei infinite, comparabilă cu tăcerea inimii care ne dă în fiecare clipă viaţa, fără să pună nicio condiţie, fără să-şi târguiască darul în funcţie de meritele noastre, fără să ceară nimic în schimb şi fără să se fălească cu binefacerile ei. Tăcerea lui Dumnezeu este tăcerea desăvârşirii Lui nemărginite, la care nu se poate adăuga nimic, din care nu se poate sustrage, despre care nu e nimic de spus nici de gândit, căci cuvântul şi gândirea omului vin din lume şi sunt mărginite ca toate cele lumeşti, fiind întotdeauna semnul unei absenţe, al unei deficienţe sau al unei năzuinţe neîmplinite. Tăcerea lui Dumnezeu este împărăţia cerurilor înlăuntrul nostru, la care nu putem avea acces decât prin tăcere, punând capăt vorbăriei noastre lumeşti: „Tăcerea este mama rugăciunii, slobozirea din robie (...), făuritoarea contemplaţiei, o creştere nevăzută şi o înălţare tainică” (Sf. Ioan Scărarul).

Viorel Ştefăneanu