Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 25 Ianuarie 2021 Ora: 15:14

Teologie și știință în zorii modernității

Întreaga istorie a umanității este marcată, în variate forme, de efortul constant de înțelegere, manifestat fără întrerupere, în diverse culturi și locuri. Din timpuri străvechi, întrebările și explorările omenești urmăresc o serie întreagă de teme majore, care constituie și astăzi miezul abordărilor filosofice, artistice sau tehnice. Între aceste teme, care revin mereu în reflecția omenească, există unele mai speciale, care se pretează deopotrivă matematicii și literaturii, fizicii și poeziei, amestecând, în același suflet omenesc, profunde stări contemplative, răpiri poetice, complexe înțelegeri abstracte, alimentând strădanii de ordin tehnic, cu toate poverile și bucuriile pe care acestea le poartă.

Un număr impresionant de personalități, din varii spectre, din toate timpurile și de pe întreg cuprinsul civilizației, au formulat astfel de întrebări, insistând asupra faptului că ele sunt inevitabile.

Una din temele predilecte, care suportă multe extensii și perspective, este cerul. Pentru greci, cerul este numit cosmos, fiind deci receptat ca o realitate al cărei înțeles, dacă ar fi să îl transpunem în coordonatele lumii de astăzi, ar fi legat de cosmetică! Însă, pe lângă armonie și frumusețe, înțelesuri pe care le anunță însuși termenul prin care este numit, cosmosul a trezit multe întrebări în spațiul filosofic al Greciei antice, determinând numeroase strădanii explicative. Aceasta explică de ce găsim în spațiul grec ideile principale care au generat cele mai cunoscute modele cosmologice: heliocentrismul și geocentrismul.

Potrivit afirmațiilor lui Arhimede, Aristarh din Samos (310-230 î. d. Hr.) ar fi fost unul dintre susținătorii heliocentrismului, însă scrierea propriu-zisă care să ateste acest fapt nu s-a păstrat. Mențiuni despre celălalt model, geocentrismul, găsim în textele lui Aristotel și ale lui Hipparch († aprox. 120 î. d. Hr.), fiind dezvoltat ulterior de Ptolemeu († aprox. 168 d. Hr.), un egiptean cu cetățenie romană care a scris și a publicat în limba greacă lucrarea Almagest. Aici sunt explicate traiectoriile planetelor și cea a Soarelui. Pământul este considerat rotund și nemișcat. Soarele și celelalte planete, precum și stelele, în acest model, sunt fixe, situate pe sfere aflate în mișcare. Sferele acestea sunt menționate și de Aristotel, care afirmă că despre ele nu se poate cunoaște nimic afară de faptul că sunt incoruptibile.

NEOBOSITA EXPLORARE A AȘTRILOR

Dorința de explorare a cerului și unele cunoștințe de ordin tehnic acumulate până în secolul al XIII-lea au oferit celor interesați posibilitatea efectuării unor măsurători mai bune privind mișcările aștrilor de pe bolta cerească. Și, după ce secole la rând cerul a fost observat fără ajutorul vreunui instrument specializat, apar primele dispozitive adecvate astronomiei, care lărgesc mult posibilitățile simțurilor omenești. Câteva decenii după 1420, de exemplu, este consemnată construirea unui observator astronomic, în lumea islamului (!), în Uzbekistan (Samarkand), de către matematicianul și astronomul Muhamad Taraghay.

Câteva decenii mai târziu, mai precis între 1501 și 1503, pregătindu-se pentru medicină la Universitatea din Padova, Copernic ia cunoștință de astrologie, prezentă acolo ca subdisciplină. El intră aici în legătură cu scrierile cardinalului Bessarion. Merită să pomenim faptul că Bessarion († 1472), născut în portul Anatolia de la Marea Neagră și traducător al lui Aristotel și Xenophon, a sprijinit mai mulți intelectuali greci stabiliți în Italia. Între aceștia, Theodor de Gaza, care a tradus în latină omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur și un manual de greacă de pe care a învățat Copernic, dar și George de Trapezunt, considerat între promotorii Renașterii italiene.

În luna mai 1514, Copernic face primele însemnări privind teoria heliocentrică. Publicarea propriu-zisă a acestui model va fi decisă abia în anul morții sale, 1543. Cu puțin timp în urmă, în anul 1540, matematicianul austriac Rheticus expune modelul heliocentric dezvoltat de Copernic, iar în 1543 apare, sub semnătura lui Copernic, lucrarea De revolutionimbus orbium coelestium (Despre revoluțiile sferelor cerești), prima lucrare care propune heliocentrismul ca model cosmologic.

În spațiul european apusean, au urmat ani prolifici în ordinea descoperirilor științifice cu privire la mișcarea stelelor și la celelalte fenomene cerești. În 1572, astronomul danez Tycho Brahe observă, în constelația Casiopeea, o nouă stea, pe care o numește novă. Întreaga cosmologie ulterioară va rămâne legată de contribuția lui, întrucât denumirile novă și supernovă sunt utilizate și astăzi, pentru stelele aflate în ultimul stadiu de viață. Astăzi știm că, epuizându-și combustibilul nuclear, stelele se prăbușesc sub presiunea propriei gravitații, generând presiuni interne imense. Acestea declanșează, în cele mai multe cazuri, explozii ce degajă în spațiul cosmic, la distanțe imense, foarte multă energie și radiații de mare intensitate. Este interesant și edificator, cu privire la cât de extinsă era cercetarea cerească, faptul că există mărturii scrise ce dovedesc fără dubii că aceeași stea, pe care Tycho Brahe a observat-o și a numit-o novă, a fost depistată și de chinezi, strălucirea ei fiind vizibilă aproape 15 luni.

GEOMETRII ASCUNSE ÎN MATERIA LUMII

În Europa, studiul cerului devine o activitate tot mai intensă. În 1580, Frederik al II-lea al Danemarcei dispune construirea primului observator astronomic veritabil, pentru a i-l oferi lui Tycho Brahe. Lucrând în bună măsură prin intermediul acestui nou instrument de observație cerească, Tycho Brahe va cataloga, în urma unei munci asidue, prelungită până în anul morții sale (1601), 777 de stele!

În 1596, Johannes Kepler, care i-a fost asistent lui Brahe până în 1601, publică lucrarea Mysterium cosmographicum (Misterul sacru al universului), în care afirmă că sfera fiecărei planete este înscrisă sau circumscrisă unuia dintre cele cinci corpuri regulate ale lui Platon. Poliedrele acestea sunt pomenite în lucrarea Timaios și sunt descrise mai târziu de Euclid, în Elementele sale. Este vorba despre cub (asociat pământului), tetraedru (corespunzând focului), octoedru (pentru aer), icosaedru (pentru apă) și dodecaedru, corespunzător, în opinia lui Platon, spiritului. Un fapt semnificativ aici este chiar această îngemănare văzută de antici între geometrie și materia lumii, o formă de altfel obișnuită la acea vreme, prin care planurile vieții erau unite propriu-zis, într-o singură imagine a lumii. Făcând apel la cele cinci corpuri regulate, Platon leagă geometria de realitate. El adoptă de fapt o reprezentare a spațiului (și a formelor geometrice) prin intermediul materiei (apă, pământ, aer, foc etc.), utilizând structurile asociate lor pentru a defini diferite „tipuri” de spații. Cu alte cuvinte, în scrierile lui, „fizica devine geometrie”1. Chestiunea o găsim încă prezentă la Descartes, care exprimă, în lucrarea Principiile Filosofice, publicată în 1641, ideea că natura corpurilor nu constă „nici în greutate, nici în duritate sau culoare, ci în întindere”2. În aceasta, desigur, se poate vedea o anumită manieră de a face știință, proprie acelei epoci, în care se urmărea legătura dintre conceptele sau obiectele matematicii și realitatea însăși. În epoca actuală, felul acesta de a lega planurile vieții, prin datele despre lume, nu mai este posibil în aria științelor, din cauza fragmentării determinate de introducerea disciplinelor distincte în aria cunoașterii.

Între 1609 și 1619, Kepler emite ideea că planetele se învârt pe orbite eliptice (idee menționată în Astronomia nova) și formulează cele trei legi privitoare la periodicitatea traiectoriilor eliptice ale planetelor. În acești ani se consideră că modelul cosmologiei aristotelice intră în declin, în timp ce heliocentrismul, dezvoltat de Copernic, e dovedit tot mai mult de observațiile și calculele lui Kepler și Galilei.

Galilei se mută de la Universitatea din Florența, unde urma Artele, la Universitatea din Padova, pentru mai multă libertate în exprimarea ideilor3, și continuă seria descoperirilor importante în astronomie. În 1610 reușește să descrie fazele lui Venus, descoperire ce va scoate la iveală o altă vulnerabilitate a sistemului geocentric ptolemaic. Fazele lui Venus (și anume faptul că planeta înregistrează diferite grade de umbră și lumină, care se desfășoară de-a lungul timpului, pe suprafața sa, la fel ca în cazul Lunii) vor putea primi o explicație bună doar în cadrul heliocentrismului.

În 1633, Galilei introduce relativitatea în fizică, ceea ce astăzi înțelegem ca fiind imunitatea legilor fizicii în raport cu mișcarea rectilinie și uniformă. (Dacă ar trebui să dăm un exemplu, s-ar putea spune că experimentele efectuate într-o cameră închisă și fără hublouri, situată într-un tren în mișcare rectilinie și uniformă, nu pot oferi dovezi despre această mișcare a trenului.) În 1638, în Discurs și demonstrații matematice referitoare la două științe noi, Galilei introduce legile mișcării și pe cele ale frecării, modificând decisiv maniera de reprezentare a realității. După ce fusese deja corectat de Nicolaus Cusanus, Aristotel este corectat acum și de Galilei, prin afirmații care arată că obiectele cad uniform accelerat către pământ, câtă vreme se mișcă într-un mediu ce opune o rezistență neglijabilă. Totuși, Galilei nu generalizează aceste rezultate, nu extinde valabilitatea lor pentru întreg spațiul vizibil, ci le păstrează doar în planul naturii terestre. Mișcarea corpurilor cerești va fi descrisă de Kepler și va primi o remarcabilă descriere matematică, prin contribuția lui Newton.

CLIȘEE ISTORICE PRIVIND NAȘTEREA ȘTIINȚELOR MODERNE

Toate aceste descoperiri nu au avut impact doar în lumea științifică. Așa cum este menționat, în mai toate tratatele de istorie, în secolele acestea se produce o ruptură între spațiul credinței și experienței religioase, pe de o parte, și spațiul rațiunii și cunoașterii științifice. Începând din aceste secole, temele rațiunii și ale credinței, cele ale științei și ale teologiei vor fi formulate în termeni tot mai diferiți în antrenând în dezbatere nume consacrate ale culturii.

Ceea ce dorim totuși să subliniem este necesitatea unei reflectări adecvate cu privire la contribuția pe care aceste strădanii omenești de explorare a lumii au avut-o la raportul dintre credință și știință, în secolele ce vor veni și în prezentul pe care îl trăim. Aceasta pentru că există multe clișee culturale, istorice sau ideologice ce distorsionează flagrant faptele acestei epoci și consecințele lor istorice. Cu atât mai gravă este situația, dacă ne gândim că multă vreme și în bună măsură chiar în zilele noastre, tensiunea dintre credință și știință este întreținută de astfel de interpretări denaturate. 

 Unele dintre aceste evaluări istorice tendențioase afirmă că în această perioadă se naște știința modernă, cu tot ceea ce înseamnă ea, eliberată, prin eforturile acestor savanți, de toate reperele constrângătoare ale credinței. La o lectură atentă, vom constata că acest mod de a privi lucrurile nu ține seama de multe detalii esențiale. Este de ajuns să luăm în considerare faptul că majoritatea savanților acestui secol a mărturisit deschis credința în Dumnezeu.

Pe de altă parte, unele interpretări îi însărcinează cu întreaga povară pe savanții acestui secol, făcându-i responsabili pentru imensa falie produsă în teritoriul cunoașterii, care a separat și continuă să separe aspecte esențiale ale vieții omenești: rațiunea și inima, religia și știința, explicația, înțelegerea și edificarea, cunoașterea și viața, știința și devenirea, inteligența și virtuțile. Nici această cale de înțelegere nu e adecvată. Kepler, Isaac Newton sau Galileo Galilei nu încearcă să nege existența lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ca și în cazul lui Newton și al lui Kepler, în lucrările sale Galilei menționează adesea ideea că Dumnezeu este creatorul lumii și că ordinea și armonia constatate de observații și calcule sunt dovezi ale înțelepciunii operei Sale. În același timp însă, trebuie spus, în maniera unei istorii contrafactuale, că tensiunea dintre modelul geocentric susținut de teologia scolastică și modelul heliocentric dovedit prin calcul ar fi putut să nu existe. Tensiunea aceasta, care a născut mai apoi polemica dintre rațiune și cre-dință, ar fi putut să nu existe, dacă teologia medievală nu ar fi ajuns să facă apologia unor modele științifice. Mărturisirea credinței și a adevărului Revelat nu ar fi trebuit să ia în seamă atât de mult datele de lucru ale științelor, și cu atât mai puțin să urmărească subordonarea silită, autoritaristă a strădaniilor și a rezultatelor exprimate de savanții acelui timp. În fine, așa cum reiese într-un mod evident din multe texte, nici cei care explorau cerul și încercau descrierea precisă a mișcărilor stelare nu aveau o bună înțelegere și experiență a vieții spirituale, neavând o corectă situare a datelor științifice în raport cu adevărul de credință.

CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUMII ȘI DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A VIEȚII

E semnificativ că în Răsăritul creștin nu au existat situații de felul acesta. Mai întâi pentru că strădania de înțelegere a raționalității lumii reprezintă o cale a descoperirii lui Dumnezeu, care Se face cunoscut pe Sine prin Creație. Sfântul Vasile cel Mare formulează limpede acest lucru: „Când Moise a spus: «Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul», a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul și toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca niște completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puține date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus.”4 Se întrevede aici faptul că întreaga explorare a lumii este mai mult decât îngăduită omului, este lucrare a spiritului său.

În fine, în exprimarea profundă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, întreaga Creație este înțeleasă ca Scriptură, văzută ca o scriitură cu lucruri sensibile, care mărturisește despre Dumnezeu. Strădania cunoașterii lumii nu rămâne deci fără relevanță în planul vieții spirituale. Sfântul Maxim pune toate preocupările privitoare la cunoașterea lumii pe drumul care duce către contemplarea lui Dumnezeu, subliniind condiția că efortul trebuie să fie însoțit de lucrarea despătimirii.

În aceasta își găsește o orientare și apologetica ortodoxă, care trebuie să evite subordonarea datelor științifice în raport cu teologia și mai degrabă să orienteze, să inspire înțelesurile lor edificatoare, oferind totodată lumina duhovnicească, care se dovedește cuprinzătoare chiar și pentru datele științelor. În felul acesta, apologetica leagă, în cele din urmă, lucrurile lumii sensibile situate în atenția științelor de înțelesurile inteligibile cuprinse în Revelație.

Note:


1. James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică, Editura Tehnică, București, 2000, p. 168.
2. Ibidem.
3. Mottoul Universității din Padova (fondată în 1222) era Universa universis patavina libertas (Libertatea padovană este universală pentru toți). S-ar putea spune că această ultimă expresie evidențiază, pe de o parte, reacția determinată de tendința unor subordonări ale științei și filosofiei de către teologia scolastică, într-o perioadă când universitățile dobândiseră un anumit grad de libertate, pe de altă parte, și cumva paradoxal, aceasta poate fi, în același timp, și expresia unei gândiri care alege drumul reflecției autonome. La Padova au studiat și Copernic, și Galilei.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în col. PSB, vol. 17, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 87.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni