Epictet. Diatribe (relatate de Arianus)

ArătaÅ£i-mi, oricare dintre voi, un suflet de om care să vrea să-ÅŸi contopească pe de-a-ntregul gâdurile cu Dumnezeu ÅŸi să nu-l acuze nici pe Dumnezeu, nici omul, un suflet care de nimic să nu vrea să fie lipsit, nici să îi stea ceva împotrivă, care să nu cunoască mânia, ura, nici invidia, un suflet care să vrea să fie Dumnezeu, nu om (căci la ce bun atâta ÅŸovăială), ÅŸi care visează, în trupul ăsta mizerabil ÅŸi pieritor, să trăiască în preajma lui Zeus. ArătaÅ£i-mi un astfel de suflet. Nu vă va fi cu putinÅ£ă. (Epictet, Diatriba II 19, 26-27).

Å¢elul meu e să fac din voi oameni dezrobiÅ£i de orice fel de nevoinÅ£ă ÅŸi silnicie, de orice fel de potrivnicie, oameni liberi, netulburaÅ£i, fericiÅ£i, cu privirile întoarse către Dumnezeu, ÅŸi în cele neînsemnate ÅŸi în cele înalte. Căci aÅ£i venit aici ca să învăÅ£aÅ£i ÅŸi să vă nevoiÅ£i să fiÅ£i oameni. Pentru ce, dar, străduinÅ£a asta nu are sfârÅŸit? Dacă ÅŸi voi aveÅ£i acelaÅŸi Å£el ca mine, iar pentru Å£elul ăsta aceleaÅŸi unelte ca să-l atingeÅ£i, ce anume ne lipseÅŸte? Când văd un muncitor cu sculele pregătite nu mă gândesc decât la roditura muncii lui. Noi suntem ÅŸi muncitorul ÅŸi materialul; ce ne mai lipseÅŸte? Nu suntem în stare să învăÅ£ăm cum se purcede în lucrarea asta? Ba suntem. Nu stă în puterea noastră lucrarea asta? Ba numai lucrarea asta ne e cu putinÅ£ă în lumea de faÅ£ă. Nici averea, nici sănătatea, nici reputaÅ£ia ÅŸi nimic altceva nu ne stă în putere în afară de buna folosire a gândului; căci numai buna folosire a gândului, prin natura ei, scapă oricărei nevoinÅ£e ÅŸi potrivnicii. Pentru ce, dar, străduinÅ£a e fără încetare? SpuneÅ£i-mi voi, care e cauza? Å¢ine de mine, de voi, că lucrarea asta e neîncetată, sau de însăÅŸi natura ei? Lucrarea aceasta cu putinÅ£ă e în sine, căci este singura lucrare ce ne stă în putere. Prin urmare, de mine sau de voi, dar încă ÅŸi mai exact ÅŸi de mine ÅŸi de voi Å£ine împlinirea lucrării acesteia. Ei, bine, vreÅ£i să începem cu năzuinÅ£a de a o împlini? Să lăsăm atunci în urmă tot trecutul ÅŸi să ne punem pur ÅŸi simplu pe treabă. (Epictet, Diatriba II 19, 29).

Nu am fost niciodată împiedicat să fac ce voiam să fac, nici nevoit să fac ce nu voiam. Cum am reuÅŸit oare? Mi-am supus voinÅ£a voii lui Dumnezeu. Vrea Dumnezeu să am febră? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să fac ceva? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să îmi doresc ceva? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să mi se întâmple ceva? Åži eu vreau. Nu vrea Dumnezeu ceva? Nici eu nu vreau. Vrea Dumnezeu să mor? Vrea să fiu chinuit? Åži eu vreau să mor ÅŸi să fiu chinuit. Ce altceva poate să mă împiedice ori să mă silească să fac ce mi se pare mie că e bine? Nimic nu mă poate împiedica ori sili, pe mine mai mult decât pe Zeus. (Epictet, Diatriba IV 1, 89-90).

UitaÅ£i-vă la omul pe care cei ce-i ies în cale ar trebui să-l plângă pentru necazurile care au venit peste el. Pe Zeus! Să-l plângem, dar nu pentru că a venit pe lume ori că a murit, ci pentru că, viu fiind încă, a pierdut ce i se i se cuvenea de drept: nu averea, moÅŸia, casa, sclavii (nimic din toate astea nu sunt ale lui; căci toate cele ce nu sunt ale lui, aflate în stăpânirea ÅŸi la cheremul altora, cei ce le stăpânesc le dau unuia ÅŸi altuia), ci cu adevărat ce este al omului, însemnul pe care îl poartă în suflet când vine pe lume, însemn aidoma chipului de pe monede, despre care, dacă aflăm chipul bătut cum trebuie, zicem că sunt bune, iar dacă nu, le aruncăm. „– Ce chip are pe el bănuÅ£ul ăsta? (zicem) – Chipul lui Traian. – Dă-l încoace. – Chipul lui Nero. – Aruncă-l cât colo, e fals.” La fel ÅŸi când zicem: „– În ce chip gândeÅŸte ÅŸi vrea? – Ca o făptură blândă, sociabilă, răbdătoare, afectuasă. – Adu-l încoace. Îl accept, fac din el concetăÅ£eanul meu, vecinul meu ÅŸi tovarăÅŸul meu de drum. Ia numai seama să nu poarte chipul lui Nero. Nu cumva e arÅ£ăgos, ranchiunos ÅŸi de toate nemulÅ£umit? Îi dă în cap primului venit dacă i se năzare? Dacă e aÅŸa, de ce îl numeÅŸti om? Că nu doar după cum arată deosebeÅŸti făpturile între ele. În sensul ăsta, ar trebui într-adevăr să spunem că un măr de ceară e un măr adevărat, atâta doar că mai e nevoie ÅŸi să-l miroÅŸi ori să-l guÅŸti, înfăÅ£iÅŸarea exterioară nu e de ajuns. Aidoma ÅŸi când vrei să alcătuieÅŸti un om, nu sunt suficiente nările ÅŸi ochii, mai e nevoie ÅŸi de felul de a gândi ori de a vrea, care să fie ale unui om.” (Epictet, Diatriba IV 5, 15-20). 

Traducere de Claudiu Soare