Adaugat la: 1 Septembrie 2009 Ora: 15:14

Imperiul bizantin în vremea cruciadelor

În vremea cruciadelor începe declinul iremediabil al Imperiului bizantin, cu consecinţe importante pentru Biserica ortodoxă. În a doua jumătate a secolului XI, Bizanţul traversează o perioadă de instabilitate şi pierde o bună parte din teritorii din pricina avansării turcilor selgiucizi în Anatolia (marea lor victorie de la Manzikert la 1071 a constituit un dezastru pentru lumea bizantină). Situaţia este salvată de un împărat providenţial, Alexie I Comnenul, care cucereşte tronul, pune capăt diviziunilor şi redobândeşte o parte din teritorii.

Dinastia Comnenilor va deschide o perioadă fastă de renaştere politică şi culturală în Bizanţ. Însă în efortul de război împotriva avansării musulmane, împăratul Alexie avea nevoie de sprijinul unor trupe străine. Cunoscând calitatea militară a cavalerilor franci, el trimite în 1095 o ambasadă papei Urban al II-lea cerându-i să-i înlesnească venirea câtorva contingente de cavaleri pe care să-i poată înrola ca mercenari sub comanda sa. Papa Urban avea însă alte planuri, ceea l-a surprins pe împărat care a trebuit să facă faţă unui nou fenomen militar şi religios: cruciadele.

I. Relaţiile Bizantinilor cu noua monarhie papală după schisma de la 1054

Pentru a înţelege declanşarea cruciadelor este util să ne oprim puţin asupra relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol în secolul al XI-lea, secol marcat de reforma papalităţii –despre care s-a scris în articolele precedente- şi de schisma de la 1054, numită mai târziu „marea schismă” dintre Roma şi Constantinopol, care durează până în prezent. La 16 iulie 1054 ambasadorii papei Leon al IX-lea au depus la Sfânta Sofia o bulă de excomunicare a patriarhului Constantinopolului (urmată de un act reciproc al acestuia), reproşând Bisericii de la Constantinopol că nu recunoaşte autoritatea papei, că ar fi modificat Crezul înlăturând Filioque („şi de la Fiul”) şi că ar avea practici liturgice deosebite de Biserica Romei. Nu ne oprim aici asupra problemelor teologice (am amintit deja că Filioque a fost introdus în biserica francilor de Carol cel Mare la 794 şi adoptat de Roma foarte târziu, la 1014, sub presiunea împăratului germanic). Excomunicări reciproce mai existaseră în trecut şi diferenţele dogmatice şi liturgice s-ar fi putut discuta în sânul unui nou conciliu ecumenic, însă noua ecleziologie a Romei, adică reorganizarea Bisericii după modelul monarhiei papale, era de neacceptat pentru Constantinopol, care perpetua structura colegială şi sinodală a Bisericii, primită de la început de la apostoli. Bizantinii înţelegeau că pe lângă modificările dogmatice scopul papilor era mai ales afirmarea autorităţii lor supreme asupra tuturor creştinilor şi asupra tuturor statelor creştine.
Planul iniţial de cruciadă al papei Grigorie al VII-lea era simplu: trimiţând trupe Bizantinilor, aceştia ar fi acceptat până la urmă unirea cu Biserica romană, primind supremaţia Papei – plan care nu s-a putut pune în practică decât în vremea papei Urban al II-lea. La conciliul de la Clermont din 1095, rămas celebru prin chemarea generală la cruciadă formulată aici, papa Urban al II-lea a folosit şi el argumentul că Occidentul trebuie să vină în ajutor creştinilor din Orient împotriva musulmanilor, având ca scop final cucerirea sau eliberarea Ierusalimului, cetate a cărei importanţă pentru mântuirea creştinilor a fost complet redefinită. Însă obiectivul Bizantinilor nu era deloc luarea Ierusalimului, pierdut de multe secole, ci doar asigurarea unei linii de apărare care să oprească avansarea musulmanilor spre Constantinopol. De fapt, venirea cruciaţilor a adus mai multe pagube decât ajutor pentru imperiu, pentru că pe de-o parte a condus la unirea într-o defensivă comună a şefilor musulmani dezbinaţi până atunci, iar pe de altă parte a pus în pericol chiar Constantinopolul, care va sfârşi prin a cădea în mâinile Francilor şi ale Veneţienilor în timpul cruciadei a IV-a de la 1204, un traumatism fără seamăn, care va da semnalul declinului şi căderii Bizanţului în ciuda redobândirii capitalei imperiale la 1261.

II. Prima cruciadă: de la zidurile Constantinopolului la cucerirea Ierusalimului

« Împăratul Alexie primi vestea apropierii grabnice a francilor cu oaste multă. /…/ Dar realitatea era încă mai gravă şi mai înfricoşătoare decât toate zvonurile. Tot Apusul, cu mulţimea sa de neamuri barbare vieţuind între Atlantic şi Adriatică pornise cu familii întregi către Asia, traversând Europa de la un capăt la altul». Iată cum Ana Comnena, fiica împăratului Alexie I Comnenul îşi amintea cu groază de prima venire a cruciaţilor la Constantinopol în drum spre Ierusalim la 1096. Surpriza Bizantinilor era totală în faţa mulţimii fără număr care s-a oprit la zidurile cetăţii: ei aşteptau o trupă de cavaleri mercenari şi acum trebuiau să facă faţă unei mase anarhice de familii întregi, femei şi copii purtând semnul crucii şi neavând decât un singur ţel: eliberarea Ierusalimului. Pe drum însă ei îi înspăimântau pe locuitori cu jafurile şi nelegiuirile lor, fiind înfometaţi şi fanatizaţi de predicile unor conducători, cum a fost celebrul Pierre l’Ermite (Petru Sihastrul), principalul şef al acestei prime mişcări, numite şi „cruciada săracilor”. Aceasta a fost urmată de aşa zisa „cruciadă a baronilor” condusă de mari feudali ai Apusului însoţiţi de cavaleri de renume. Cu aceştia împăratul Alexie reuşeşte să ajungă la o înţelegere şi cu ajutorul lor redobândeşte Niceea şi avansează spre Antiohia, însă în cursul asediului acestei cetăţi relaţiile se strică. Atunci cruciaţii continuă pe cont propriu şi reuşesc să cucerească Antiohia, începând aici fondarea primelor entităţi politice ale latinilor catolici în Ţara Sfântă. Succesul militar e încununat prin luarea Ierusalimului la 1099, ceea ce răsună în tot Occidentul ca o mare victorie simbolică.

III. O inovaţie apuseană: cruciada în Ţara Sfântă ca mijloc de răscumpărare şi mântuire

Cruciaţii nu i-au surprins pe Bizantini numai prin comportamentul lor ci şi prin credinţa lor, în care ortodocşii nu se mai puteau regăsi. Un act de violenţă ca războiul era predicat chiar de Biserică şi justificat ca un mijloc de răscumpărare şi mântuire prin noile canoane prescrise de papă: „oricui va lua drumul Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu /…/ i se va considera acesta în loc de orice act de penitenţă” (Conciliul de la Clermont din 1095). Pelerinaje la locurile sfinte existau deja, dar se ajunge la o confuzie între pelerinaj şi război sfânt, aşa cum se ajunge şi la confuzia între rolul preotului şi cel al soldatului, Bizantinii fiind revoltaţi de practicile liturgice ale preoţilor-soldaţi pe câmpul de luptă. Ierusalimul terestru, exaltat ca centru al lumii şi poartă a Ierusalimului ceresc, devine un element esenţial al credinţei, cruciaţii visând să moară acolo şi să fie înmormântaţi cât mai aproape de Sfântul Mormânt, în ideea pregătirii pentru a Doua Venire a lui Hristos, aşteptată de ei în locul acela. Cei căzuţi în cruciadă sunt declaraţi automat martiri ai lui Hristos. E adevărat că şi împăraţii Bizanţului au încercat câteodată să introducă acest fel de concepţii în armata bizantină şi în Biserică, însă Biserica nu le-a acceptat niciodată în definirea credinţei ortodoxe şi a cultului (spre exemplu Patriarhul s-a opus împăratului Nicefor Focas care ceruse ca soldaţii morţi în luptele împotriva musulmanilor să fie introduşi în cultul martirilor). Ei sunt martiri în sensul unei jertfe omeneşti prin care se apără ţara şi nu în sensul participării la taina jertfei lui Hristos pe cruce, singura mântuitoare pentru umanitate.
Seria cruciadelor a adâncit deci despărţirea dintre Biserica Romei şi a Constantinopolului nu numai pe plan politic ci şi ca înţelegere a credinţei creştine. Acestea fiind spuse, nu putem totuşi privi cruciadele numai ca un fenomen negativ. Mulţi dintre cei care îşi părăseau casele şi luau drumul plin de pericole spre Ţara Sfântă cu crucea cusută pe veşmânt erau mânaţi de o sinceră dorinţă de a-şi răscumpăra păcatele printr-un act de sacrificiu. În ciuda nelegiurilor înfăptuite pe drum, ei trăiau şi o experienţă a pelerinajului la locuri sfinte, angajându-se nu doar într-o aventură fanatică –aşa cum s-a interpretat deseori în mod simplist- ci şi într-un parcurs spiritual, dar pe care-l împlineau într-un mod specific spiritualităţii care se dezvolta atunci în Occident.

Ioana Georgescu Tãnase

Bibliografie:
Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, 2001
Michel Balard, Les Latins en Orient, PUF, 2006
Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnène, Ellipses, 2007

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni