Adaugat la: 1 Mai 2008 Ora: 15:14

Şi pustia a devenit cetate...

Tâlcuire imnografică și filocalică a troparului cuvioșilor Părinți părtători de Dumnezeu.

Şi pustia a devenit cetate...

În cărţile de slujbă ortodoxe care conţin imnele sfinţilor, mineiele, găsim două tropare „de obşte”, sau generale ale sfinţilor călugări. Cel folosit pentru monahii „purtători de Dumnezeu” este următorul :

 

(1)  Cetăţean pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

(2)  şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă.

(3)  Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.”

 

 

(1) Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

 

Printr-o viaţă îngerească, trăind ca nişte îngeri în trup, cu o rugăciune de foc în sus şi udând pământul cel sterp cu lacrimi în jos, sfinţii monahi au făcut să înflorească deşertul.

 

Din locuitori solitari şi temerari ai unui pământ ostil, ei au devenit mai întâi cetăţeni ai pustiei. Apoi, prin modul lor de viaţă, prin ostenelile lor, dar mai ales prin iubirea de aproapele, s-au făcut paratrăznete ale harului. Astfel, aprinşi de slava lui Dumnezeu, au purtat şi altora lumina.

 

Urmând strălucirii acestor „purtători de Dumnezeu”, deşerturile s-au umplut de călugări încă din secolul al IV-lea, când creştinismul abia de-şi câştigase dreptul de cetate.

 

Cele mai cunoscute centre monastice ale vremii acesteia au fost Nitria şi Chiliile.

 

Nitria a fost întemeiată către anul 325 de avva Amun, un contemporan al sfântului Antonie cel Mare. Puţin mai târziu, către anul 338, Amun se vede nevoit să întemeieze o nouă aşezare monastică, numită Chiliile (sau La Chilii), un fel de schit al Nitriei (situat la 18 km distanţă), deoarece că numărul monahilor era în continuă creştere.

 

Scriitorul bisericesc Rufin evaluează, pe la anul 373, la 3.000 de locuitori aşezarea monastică de la Nitria (Istoria Bisericească, II, 3). Numai douăzeci de ani mai târziu, Paladie vorbeşte de 5.000 de călugări, trăind în chilii sau mănăstiri uneori de sute de vieţuitori.

 

Dar şi la Chilii veneau din ce în ce mai mulţi monahi. Deşi Paladie ne informează că pe la anul 390 aici trăiau aproximativ 600 de călugări, numărul lor a trebuit să crească semnificativ în următorii ani, deoarece săpăturile arheologice contemporane (începute în 1964) au scos la iveală un enorm oraş monastic, care se întinde pe mai mult de 30 km2 !

 

(2) Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă.

 

Troparul accentuează mai mult harismele ce însoţesc desăvârşirea cuvioşilor monahi. Harismele acestea însă nu sunt pentru monah nici un scop în sine (şi nici măcar un scop, simplu) şi nici o recompensă pentru asceză şi privaţiuni. În acest sens, Antonie cel Mare le spunea ucenicilor săi: “nu trebuie să ne îngrijim prea mult de acestea (prezicerea viitorului, n.n.). Nici nu trebuie să ne nevoim şi să ne ostenim pentru ele ca să le cunoaştem, ci ca să plăcem lui Dumnezeu pentru buna vieţuire. Şi trebuie să ne rugăm nu ca să cunoaştem de mai înainte, nici ca să avem plată pentru această nevoinţă; ci ca Domnul să ne fie împreună-lucrător în biruinţa asupra diavolului.” (Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, cap. XXXIV).

 

Harismele sunt un dar cu totul gratuit, şi potrivit, de la Dumnezeu. Remarcăm totuşi că fiecare dintre Părinţi se remarcă cu câte ceva – darul lui sau harisma lui. Însă nu toţi monahii trebuie să „vindece pe bolnavi” sau să învie morţii. Dar fiecare trebuie să se învie pe sine însuşi din morţi, trebuie să moară pentru aproapele, ca să învie la rugăciune în liniştea chiliei.

 

Troparul acesta prezintă aici mijloacele de îmbunătăţire sufletească: postul, privegherea şi rugăciunea. Bineînţeles că aceasta nu este o enumerare completă ; acestea nu sunt toate mijloacele de îmbunătăţire sufletească, dar cu siguranţă sunt cele mai importante.

 

Postul, desigur, se înţelege a fi mai mult decât înfrânarea de la bucate. Pentru cel ce se nevoieşte, toată viaţa îi este o regulă a postului, după cuvântul cuvioasei Singlitichia, în Pateric : “Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului”. De la postul înţeles ca abţinere de la bucate, şi mai ales de la această postire de toată vremea, cel ce se osteneşte trece la postul cel desăvârşit: paza inimii. Căci, după cuvântul Mântuitorului, “tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om” (Mt. 15, 17-18). Dar “cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră şi pântecele?” - întreabă retoric avva Tithoe (Patericul egiptean).

 

Privegherea este al doilea mijloc de îmbunătăţire pomenit în acest tropar, “privegherea constând în luarea aminte. Şi ce înseamnă să iei aminte? Înseamnă să ştii ce se întâmplă cu tine, în fiinţa ta, în tine; ce se întâmplă în raport cu cei din jurul tău; ce se întâmplă cu tine în raport cu ceilalţi oameni” (Părintele Teofil Părăian). Aşadar, privegherea de care vorbeşte Mântuitorul când le spune ucenicilor “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38) este în primul rând această pază a inimii. Şi abia în al doilea rând privegherea este înţeleasă în spiritualitatea ortodoxă ca o înlăturare a somnului. Totuşi, puternica chemare către starea îngerească pe care au simţit-o monahii a făcut ca şi această practică (şi înţelegere) să capete răspândire.

 

Mântuitorul a zis apostolilor Săi în Grădina Ghetsimani: “Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Lc. 22, 46). Aşadar, rugăciunea se vădeşte a fi un mijloc foarte important pentru înlăturarea răului (de orice fel) şi împlinirea binelui. Rugăciunea, adică: rugăciunea liturgică, rugăciunea particulară şi rugăciunea de toată vremea (Rugăciunea lui Iisus), care pentru mireni este o recomandare, iar pentru monahi este o obligaţie: “Fratele nostru (N, monahul) primeşte sabia Duhului (metaniile), care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura lui numele Domnului Iisus şi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”.

 

(3) Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Cântarea se încheie cu aceeaşi izbucnire de bucurie ca şi troparul Învierii (glasul 1) : „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat Trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă. Pentru aceasta, Puterile cerurilor strigau Ţie, Dătătorule de viaţă: Slavă învierii Tale, Hristoase! Slavă împărăţiei Tale! Slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni!

 

Pr. Iulian Nistea

Şi pustia a devenit cetate...

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni