Sunt dureri care îngenunchează. Sunt oameni pe care suferinţa îi răstigneşte pironindu-i - pe termen nedeterminat – în cuiele perfuziilor. Sunt boli care devorează trupul până îl transformă într-o ruină. Când suferinţa atinge limitele insuportabilului, când revolta surdă a unor bolnavi exclude orice apetit pentru supravieţuire, când tratamentele medicale se dovedesc neputincioase, ce sens mai poate avea viaţa? Cultura seculară nu are un răspuns coerent la o asemenea provocare; aşa se face că uneori e în stare să încurajeze soluţii radicale precum grăbirea morţii. Când aceasta e provocată prin tehnici medicale, la solicitarea bolnavului sau al unei persoane apropiate, procesul în sine se numeşte eutanasie activă. Chestiunea e legalizată momentan, în diferite forme, doar în câteva ţări. În Olanda, de pildă, există doctori care îşi vizitează pacienţii acasă pentru a le curma viaţa; în 15 minute, ca urmare a injectării unui somnifer combinat cu o substanţă nocivă, bolnavul devine lipsit de orice suflare...

Argumentele principale în favoarea eutanasiei descriu lipsa de sens a suferinţei şi libertatea de a alege moartea: dacă viaţa se rezumă la o durere persistentă, epuizantă, de ce să te mulţumeşti cu o supravieţuire agonică? De vreme ce eşti o fiinţă liberă, stăpână pe trupul tău, de ce n-ai avea dreptul să mori când alegi tu? Abordarea e simplă iar miezul ei e legat de autonomia personală. E o formă de a spune: fac ce vreau pentru că îmi aparţin. O asemenea perspectivă n-ar trebui să surprindă. Într-o societate hedonistă, dezinteresată de (re)sursele suferinţei şi aproape alergică la ideea de Dumnezeu, revendicarea dreptului la moarte e oarecum de înţeles.

Dacă plasăm însă discuţia în contextul principiilor creştine, abordarea va porni de la cu totul alte premize: (a) descoperind că suferinţa poate avea sens şi (b) arătând că omul nu e complet autonom. Semnificaţiile suferinţei sunt întotdeauna personale, fiind legate de drama păcatului şi a mântuirii. Cât priveşte autonomia invocată e limpede că - de vreme ce viaţa e un dar divin - nu suntem proprietarii ei unici. Ne putem numi mai degrabă administratori ai ei. În acest sens, argumentul suprimării vieţii datorită calităţii ei e irelevant. Eutanasia reduce aşadar existenţa la un bun de consum care poate fi distrus când devine nesatisfăcător.

Şi totuşi… cum ramâne cu suferinţa celor aflaţi în agonie? Ar trebui ei să îndure resemnaţi chinuri interminabile în vreme ce noi perorăm despre valoarea vieţii? Fireşte că nu. Aici intervine rolul esenţial al medicinei. E vorba de a-l ajuta pe cel în agonie să-şi aştepte moartea în condiţii cât mai acceptabile. În acest context, există astăzi tratamente analgezice capabile să atenueze durerea până la gradul la care ea devine tolerabilă. Pe de altă parte doctorii ştiu bine că utilizarea calmantelor poate accelera indirect moartea pacientului. Tocmai de aceea administrarea lor trebuie facută echilibrat. Întotdeauna moartea trebuie să vină ca urmare a evoluţiei bolii. Când Biserica se roagă pentru cel aflat în agonie, ea nu legitimează intervenţiile medicale care suprimă intenţionat viaţa.

Scopul medicaţiei paliative nu e doar calmarea durerii ci şi crearea unui cadru în care bolnavul să se poate pregăti spiritual pentru întâlnirea cu Dumnezeu. E esenţial ca la căpătâiul unui suferind să fie disponibili atât medicul cât şi preotul. Dacă cel dintâi e responsabil cu tratarea durerii, sacerdotul îi poate oferi bolnavului Taina Euharistiei ca transfuzie de Viaţă.

Eutanasia e periculoasă din mai multe puncte de vedere. Justificarea ei deschide o cale facilă exterminării celor “indizerabili”, a celor cu abilităţi diferite de cele “standard”. Dacă tratamentele medicale devin costisitoare, rudele unor pacienţi ar putea prefera eutanasia în locul sacrificiilor financiare. Nu în ultimul rând, acceptarea ei ar implica scăderea calităţii tratamentelor paliative şi diminuarea eforturilor medicilor de a salva vieţi umane.

Eutanasia e o încercare lamentabilă de a evita răspunsul la întrebarea care e sensul suferinţei şi al morţii. Redusă la esenţe eutanasia este o crimă cosmetizată; şi asta pentru că nimeni nu are legitimitatea să interfereze cu planul lui Dumnezeu, scurtând premeditat viaţa unui om.

Soluţia creştină la chestiunea suferinţei extreme implică tratamente medicale făcute cu discernământ, prezenţa iubitoare şi răbdarea îngerească a celor apropiaţi, "transfuzia de seninătate" (Charles Henry Rapin) pe care o aduc gesturile mărunte de într-ajutorare, precum şi nădejdea orientată eshatologic.

Suferinţa şi moartea au sens pentru că Hristos a suferit, a murit şi a înviat făcându-ne părtaşi Învierii Lui. Moartea nu are ultimul cuvânt ci devine naştere în veşnicie, prag către Împărăţie. Cât despre suferinţă… semnificaţiile ei imediate, rosturile ei intime ne scapă de cele mai multe ori. Singurul răspuns la interogaţiile ei rămâne adesea tăcerea. Una care lasă loc Tainei să ne dospească pe nebănuite căi.

Daniel Chira