Bătrâna cea sărmană avea o vecină răutăcioasă, care râdea mereu de sărăcia și de necazurile ei. Dar, de la un timp, vecina a observat că, din când în când, ieșea fum și pe hornul bătrânei, de parcă aceasta ar fi copt pâine. Împinsă de curiozitate, se duse la ușa ei. Bătrâna îi deschise, o primi bucuroasă, o așeză la masă și o servi cu pâine proaspătă. Vecina cea răutăcioasă o întrebă:

– Dar de unde ai pâine? Până mai ieri erai săracă lipită, iar acum coci pâine în fiecare zi?

Bătrâna, al cărei chip brăzdat de riduri se luminase de veselie, îi povesti că, săturându‑se de batjocura îndurată din cauza sărăciei, a început să bage câte un tăciune fumegând în cuptor, ca să creadă lumea că și ea coace pâine. După o vreme și‑a zis:

– Ia să mă rog eu lui Dumnezeu să mă miluiască atunci când pun tăciunele aprins în cuptor.

Zis și făcut. Puse tăciunele aprins în cuptor și începu să se roage din toată inima ei necăjită lui Dumnezeu...

Deodată cineva bătu în geam. Era un bătrân sărac, cu haine rupte, care cerea pâine. De unde să‑i dea bătrâna, care nu avea pâine nici măcar pentru ea? De milă, îi dădu ultimul ei cartof. Dar bătrânul îl mâncă și continuă să‑i ceară pâine. 

– Dar de unde să îți dau eu ție pâine, măi, omule?  

– Păi, din cuptor.

Se uită bătrâna în cuptor și nu‑i veni să‑și creadă ochilor când văzu o pâine coaptă, numai bună de mâncat. Şi i‑o dădu bătrânului. Acesta o mâncă pe toată și ceru din nou. 

– Nu mai am pâine, zise femeia.

– Mai scoate din cuptor, o îndemnă bătrânul. 

Și ce să vezi? În cuptor găsi iarăși o pâine.

Femeia se miră în gura mare:

– Până când o să‑mi tot dea Dumnezeu pâine?

– Până când o să împarți cu inima curată tuturor flămânzilor, îi răspunse bătrânul.

De atunci nu s‑a terminat niciodată pîinea în casa bătrânei celei bune la inimă.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. (Matei 5, 7)

Dacă dai pîinea ta celui flămând, lumina ta se va revărsa în întuneric. (Isaia 58, 10)