Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l‑a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

„Casă, dulce casă”, rosti în gând Dumitru. Dar gândul acesta lăsă mai degrabă o amărăciune în inima lui plină de dor. Ce nu ar fi dat să audă din nou glasul mustrător al mamei, care îl chema la treburile gospodărești, glasul tatălui, care îi descoperea tainele naturii, gălăgia orătăniilor care umpleau curtea de viață, să vadă chipul morocănos al vecinului, care se înveselea după două păhărele de pălincă băute la finalul unei zile grele de muncă.

Ar fi dat, dar nu avea ce. Nici banii, nici faima, nici experiențele acumulate departe de pământul lui nu i‑au oferit bucuria pe care i‑o oferea acum simpla prezență în curtea părinților.

Roti o altă cheie, de data aceasta în ușa casei, și pașii tremurând de emoție îl purtară în camerele neschimbate ale copilăriei. Pernele mari și pufoase îl chemau să‑i odihnească gândurile pline de dor. Se așeză și începu să plângă. „Un bărbat nu plânge niciodată”, îi răsună în minte glasul tatălui. Dar acum el nu se simțea bărbat. Acum era copilul de odinioară, încărcat cu zeci de ani de dor și gânduri îndreptate mereu spre casă.

Pereții decorați cu lucruri făcute de mâna mamei și cu lucruri moștenite din moși strămoși erau izvor de amintiri care se învălmășeau bucuroase în mintea lui Dumitru, cufundat în mangâierea pernei făcute chiar de bunica lui.

Se ridică apoi cu greutate și începu să cerceteze atent tablourile din care îi zâmbea cu căldură un trecut ce a zvâcnit neîncetat în inima lui. Zâmbete și lacrimi se îmbrațișau ca niște prieteni vechi pe chipul lui Dumitru.

– E cineva acasă? se auzi brusc glasul vecinei.

– Sunt eu, Mitică, raspunse Dumitru, bucuros că reînsuflețea casa tăcută.

– M‑am gândit eu că ai ajuns, spuse tanti Florica.

Dumitru o îmbrățișă cu bucurie, de parcă și‑ar fi îmbrățișat mama. Era o femeie plină de bunătate și mirosea a cozonac, exact ca în copilaria lui.

– Ți‑am pregătit un cozonac. Te aștept la noi. V‑am îngrijit casa cum am putut. Mai mult nu poate mama, că uite cât de bătrână sunt și eu, încercă Florica să explice.

– E minunat. Nu am cuvinte să vă mulțumesc că păstrați atât de vie amintirea frumoasă a vieții mele, mărturisi cu recunoștință Dumitru.

– Hai la masă și după aia o să te întorci aici.

Dumitru o urmă tăcut și se asezară la masa cu bucatele pline de gustul copilăriei.

– Suntem tot mai puțini.  Murim unul câte unul. Anul acesta s‑au dus șase din sat. Noi, bătrânii, ne ducem rând pe rând să ne odihnim, spuse tanti Florica resemnată.

– Și noi, tinerii, ne‑am dus tot rând pe rând, dar nu ca să ne odihnim, ci să muncim, adaugă Mitică.

– Dragul mamii, de muncă este și aici. Noi am prins vremuri și mai grele decât voi și totuși am muncit și am avut ce ne‑a trebuit.  Nu ne‑a lipsit nimic și mai ales nu ne‑a lipsit familia și nici dragostea, cum vă lipsește vouă, zise cu sinceritate tanti Florica.

– Așa este, tanti Florica. Am găsit de toate acolo, numai dragostea nu am găsit‑o.

– Mamă, aici și găinile mă iubesc și toate animăluțele pe care le îngrijesc. Și copacii îmi sunt prieteni și îmi oferă roadele și umbra lor. Ce să spun? Noi nu ne‑am lăcomit la mai mult și iată, viața noastră nu a trecut degeaba. Toate le‑am făcut cu rost

Dumitru mai poposi un timp la tanti Florica, apoi se despărți de ea cu sufletul plin de bucurie. Și se pregăti să doarmă în casa părintească. Înainte de culcare răsfoi albume întregi de fotografii și îi dădu dreptate Floricăi: viața lor nu a trecut degeaba.