E sâmbătă seara, a doua zi de tabără. Valentin, un băiat de 9 ani, tocmai s-a spovedit. Merge şi se aşează pe o bancă lângă un animator, iar după două minute de conversaţie despre ziua care a trecut, deodată spune:

- Ştii, mă tot gândesc... Oare cum e în Rai?
- Valentin, e greu de spus în cuvinte...
- Eu îmi imaginez că e un Paradis aşa… frumos, cum nu poţi să-ţi închipui…
Rămâne puţin pe gânduri şi apoi întreabă:
- Dar oare în Iad cum o fi? Eu zic să dea Dumnezeu să nu meargă nimeni acolo, dar tot mă întreb… Mi-a spus tata că acolo ar fi nişte locuri întunecate şi foc în care arzi…
- Valentin, tu ai fost vreodată singur acasă?
- Da.
- Şi cum era?
- Vai, ce urât! Parcă mă apăsa ceva şi-aş fi vrut să fie cineva cu mine şi eram trist că eram singur...
- Vezi Valentin, întunericul din iad e ca urâtul ăsta de a fi singur, iar focul care arde e cumva asemănător cu această tristeţe care te roade atunci când eşti singur.
- Ahaaa... Cred c-am înţeles!
După un moment de tăcere, îl vede pe părinte care terminase cu spoveditul şi vorbea cu nişte animatori:
- Uite-l pe părintele, mă duc la el să-l întreb. Dar dacă n-are vorbă pentru mine?... Mă duc totuşi...
Aleargă spre părinte şi...
- Părinte, cum e în Rai?
- Valentin, nu prea ştim noi cum o să fie acolo, dar unii oameni sfinţi spun că va fi o lumină care te va îmbrăţişa întru totul, cu mare drag. Nu o lumină orbitoare, ci una blândă, mângâietoare...

Vara aceasta Mitropolia noastră a organizat, pentru al cincilea an consecutiv, Tabăra de Tradiţie şi Spiritualitate Ortodoxă, adresată copiilor şi adolescenţilor. Pentru prima dată a fost vorba de două serii paralele, în locaţii diferite: la complexul „Sf. Nicodim” din vecinătatea Mănăstirii Tismana între 16 şi 26 iulie şi la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de lângă Mănăstirea Neamţ între 23 iulie şi 2 august.

În aparenţă, cele două tabere au fost foarte diferite. La Neamţ au fost 80 de participanţi, în marea lor majoritate din Mitropolie, mai mult de 50 venind din parohiile de la Romainville (Franţa) şi Lisabona (Portugalia) datorită susţinerii pe care preoţii parohi, Mircea Filip şi Marius Pop, o dau acestei activităţi misionare. Îmbucurător a fost şi faptul că echipa de animatori formată în taberele MOREOM din anii trecuţi a revenit şi anul acesta, ba chiar am asistat şi la prima „schimbare de statut”: Benedict, participant în taberele precedente ca şi copil, a revenit anul acesta ca şi animator. La Tismana au participat doar 40 de copii, majoritar din România, căci, din păcate, din ţările Mitropoliei au venit doar 15 participanţi. Şi echipa de animatori a fost una inedită, formată din oameni foarte pricepuţi, dar cei mai mulţi dintre ei fiind pentru prima dată într-o astfel de tabără. Însă experienţa Gabrielei Pipirig (animator pentru al cincilea an şi „motorul” din România fără de care aceste tabere nu s-ar fi putut organiza) şi tactul părintelui Iulian Nistea, directorul taberei, au sudat echipa.

Ceea ce a asemănat însă cele două tabere a fost spiritul în care ele s-au desfăşurat, programul educativ deosebit - copiii au învăţat să picteze icoane, să confecţioneze diferite obiecte la atelierele de lucru manual, şi-au valorificat talentul la atelierele de teatru, au învăţat cântări bisericeşti şi cântece de tabără - prietenia între copii şi animatori, activităţile sportive, drumeţiile şi excursiile, jocurile, întrebările despre viaţă şi discuţiile pline de tâlc din serile calde de vară, voia bună şi focul de tabără.

Conversaţia de mai sus este doar una din multele care ne-a făcut să ne dăm seama de interesul, receptivitatea şi setea de comunicare a copiilor, de lumina din sufletul lor. Bineînţeles, nu toţi participanţii au pus întrebări strict legate de credinţă. Unii adolescenţi au vrut să vorbească despre prietenie, relaţiile cu părinţii sau despre cele între fete şi băieţi. Animatorii nu s-au dat înapoi de la asemenea subiecte, iar preoţii prezenţi au oferit şi ei, cu discreţie, sfaturile lor.

Este greu pentru cineva care nu a avut contact personal cu participanţii sau cu cei implicaţi în organizare, să-şi dea seama de rolul deosebit de benefic al acestor tabere. Ele sunt un mediu în care, pe lângă multitudinea de lucruri frumoase pe care le învaţă, copiii au ocazia să experimenteze apartenenţa la Biserică altfel decât în parohii sau în familie. La fel cum, în general, parohiile nu sunt comunităţi de sfinţi ci de oameni obişnuiţi - fiecare cu nevoile şi căutarea lui - în aceste tabere îşi găsesc locul şi copii care vin din familii practicante, dar şi copii care nu au primit nicio educaţie religioasă în familie (dar ai căror părinţi au încredere în educaţia şi ocrotirea pe care le oferă Biserica). Astfel, venind din ţări şi contexte sociale diferite, între copii are loc o adevărată întâlnire prin care ei descoperă ceea ce îi uneşte dar şi ceea ce îi face unici, se descoperă pe ei înşişi. Şi cum „cei care trăiesc în unire şi prietenie sunt buni şi bucură pe Dumnezeu” (1), tocmai această comuniune dintre ei este ceea ce îi poate întări sau le poate deschide drumul către Hristos Domnul, Cel care vrea ca pe fiecare dintre noi să ne numească prieteni ai Săi.(2)

Bogdan Grecu (animator), Belfast

Note:

1. Sf. Ioan Gură de Aur.
2. Ioan 15, 15.