Adaugat la: 1 Iulie 2010 Ora: 15:14

Pelerinajul în Biserica primară

Pelerinajul, înțeles ca și călătorie privată sau colectivă spre un loc sacru, este o formă de cult și devoțională foarte răspândită în religiile antice, practicată și azi cu intensitate. Chiar dacă fiecare religie în parte prezintă diferențe importante în ce privește timpul, modalitatea și semnificația pelerinajului, ideea de bază este comună și scoate în evidență necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare.

Se pare că această practică a pelerinajului local, destul de răspândită în lumea antică, are ca motiv principal distanța dintre localitatea în care locuiește pelerinul si popasul final. Acest element ne amintește de originea latină a termenului peregrinus (peregrinatio, peregrinor), transmisa in multe limbi europene (în italiană pellegrino, pellegrinaggio; în franceză pèlerin, pèlerinage ; în spaniolă peregrino, peregrinaciòn ; în engleză pilgrim, pilgrimage ; în germană Pilger, Pilgerfahrt ; în romană pelerin, pelerinaj). Etimologic, cuvântul se referă la cineva care se îndepărtează de propriul ținut (țară, localitate) și trăiește ca străin în alt loc. Grecii, pentru a exprima această concepție, apelau la termeni diverși ca : αποδημειν (αποδημια, εκδημειν, εκδημια) pentru a exprima îndepărtarea de propriul pământ și ζενος (ζενιτεια) pentru a indica strainul. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca și sinonim pentru cuvântul exilat, după cum atesta Cicero. Începand chiar cu antichitatea, cuvântul latin suferă încet o transformare semantică în direcția actualei semnificații : călător spre locurile sfinte, cu scop devoțional. La această mutație semantică și-a adus contribuția si concepția prezentă în Vechiul și Noul Testament și, în special, în Epistola către Diognet (sec. al II-lea), potrivit căreia creștinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata patrie cerească. În noua accepție, de călător spre locurile sfinte cu scop devoțional, termenul este atestat începând cu secolul al VII-lea, în patru reprezentări găsite pe pereții lăcașului Sf. Mihail din Gargano (Italia).

În ce privește practicarea pelerinajului înainte de venirea Mantuitorului, știm că vechii egipteni îl practicau în masă, spre exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri străvechi ca și astăzi, se îndreptau spre râul sacru Gange, în timp ce japonezii aveau printre locurile preferate Templul lui Amaterasu. În lumea clasică păgână, pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri determinate cum ar fi : de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia centrele de pelerinaj erau templele si mormintele eroilor; în epoca romană pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinități ca Zeus și Diana.

Referitor la pelerinajul creștinismului primar, în comparație cu alte forme culturale și devoționale, acesta se fondează inițial pe tradiția ebraică și biblică și se îmbogățește de motivații ulterioare, dezvoltându-se după cerințe, modalități și forme noi, legate strâns de specificul creștin și de modul în care acest specific s-a implantat în diverse realități sociale.

În consecință, în pelerinaj se întrunesc și conviețuiesc motive de natură diversă, de la cele religioase și culturale și până la cele spirituale, motive culturale, psihologice, sociologice, topografice și economice, care reușesc să mențină un fenomen mereu viu, într-o evoluție constantă și în gradul de a interpreta nevoia și impulsul interior al celor care-l practicau.

Înrădăcinată în Vechiul și Noul Testament, simpla vizită la Ierusalim și la alte locuri sfinte, întreprinsă de evrei și creștini, reprezintă fundamentul cultural și istoric al pelerinajului creștin, care, după cum este cunoscut, a avut ca primă arie de desfașurare partea orientală și în special, Ierusalimul. Acest lucru ni-l dovedește chiar părintele Istoriei bisericești, Eusebiu de Cezareea, (265-340), care relatează că imediat după anul 200, un episcop cu numele Alexandru, plecat din părțile Capadociei, a întreprins o călătorie la Ierusalim cu scopul de a se ruga și de a cunoaște (ευχης και.... ιστοριας ενεκεν) Locurile Sfinte. Dacă informația se referă într-adevăr la un pelerinaj adevărat și propriu, atunci (după părerea unui cercetător) acesta reprezintă un caz izolat, din moment ce constiința unui pelerinaj la Locurile Sfinte (ad loca sancta) nu era încă matură. Trebuie să ne amintim și de statutul creștinilor în Imperiul roman până la anul 313, care nu era unul favorabil. În plus, distrugerea Ierusalimului la anul 70 și reconstruirea lui ca oraș păgân, nu oferea cadrul adecvat unei astfel de călătorii. Totuși, printre personajele ilustre care între secolele al II-lea și al III-lea au întreprins călătorii la Ierusalim sau în Orient pentru a se informa asupra unor aspecte particulare ale creștinismului, se numără Meliton din Sardes și Origen, însa călătoriile lor nu pot fi considerate ca pelerinaje proprii deoarece motivul istoric prevala asupra celui devoțional și spiritual. Nu pot fi considerate pelerinaje nici vizitele făcute la mormintele martirilor și, în special, în ziua morții lor, din perioada de dinainte de Constantin.

Acest fenomen îl întâlnim în această perioadă și la Roma și e consemnat de numeroasele inscripții lăsate de vizitatori, spre exemplu, sub așa zisul perete de sub cripta Sf. Petru din Vatican și în complexul denumit “al Tricliei” sub memoria Apostolorum de pe Via Appia, astăzi biserica Sf. Sebastian. În acest ultim loc, unde se pare că au fost îngropați temporar Sf. Apostoli Petru și Pavel, între jumătatea secolului al treilea și începutul celui de-al patrulea, probabil a existat un centru de cult funerar, în care cei doi apostoli erau comemorați de vizitatori. Acești vizitatori consumau în acel loc o mâncare rituală și lăsau o urmă a propriei prezențe. După părerea unor specialiști, în aceste locuri ca și în altele de acest gen, care ne-au furnizat inscripții epigrafice, se desfășura un fel de frecvență culturală care se pare că nu avea totuși caracterul unui pelerinaj.

Un moment crucial în istoria pelerinajului creștin îl reprezintă, fără îndoială, Edictul de la Milano (313), prin care se recunoaște libertatea de cult a creștinilor și se schimbă statutul Bisericii în societatea epocii. După ce fusese numită augustă și după construirea Constantinopolului, Sf. Elena, mama împăratului Constantin, întreprinde între lunile ianuarie – martie 326 o călătorie la Locurile Sfinte. Dorind să vada locurile Noului Testament, ea a aflat că pe dealul Golgotei se afla, sub ruinele Capitoliului construit de către împăratul Adrian (117-138) și distrus de către Constantin după biruința sa asupra lui Liciniu, Crucea Mântuitorului. Într-adevăr, săpăturile întreprinse în acel loc, au scos la iveală Crucea Mântuitorului. Împăratul Constantin a ordonat construirea aici a unei biserici, care va fi numită mai târziu a Martiriului. În timpul lucrărilor din acest loc, în partea vestică a fost descoperit și Mormântul Mântuitorului, unde câțiva ani mai târziu va fi ridicată biserica Învierii (Anastasis). Împaratul Constantin a continuat ridicarea de noi edificii pentru creștini, pe lânga cele de mai sus, care reprezintă un singur complex, mai fiind ridicate câte o biserica pe Muntele Maslinilor, una în Betleem, deasupra locului unde S-a născut Mântuitorul Hristos și, câtiva ani mai târziu, la stejarul Mamvri, locul unde Avraam a primit vizita celor Trei Trimiși Dumnezeiești (Fac. 18).

După părerea unui specialist (Giorgio Otranto), nașterea și difuzarea pelerinajului creștin se datorează în primul rând schimbării condițiilor istorice decât unei noi mentalități. Acesta argumentează amintind faptul că orice schimbare a mentalității necesită un timp mai îndelungat pentru asimilarea unor concepții determinate; în schimb, pelerinajul creștin se dezvoltă imediat dupa pacea Bisericii, ca răspuns la necesitatea de mult alimentată de lecturile biblice, de a vizita locurile in care a trăit și a activat Mântuitorul Hristos.

Deja în lucrarea sa Demonstratio evangelica, compusă între 314 și 320, Eusebiu afirmă, nu fără entuziasm, ca toți credincioșii lui Hristos veneau, din toate părțile pământului, în Cetatea Sfântă, însă nu ca înainte, doar să admire frumusețea și pentru practicarea cultului la templu, ci pentru a se ruga pe Muntele Măslinilor, unde a poposit și s-a rugat Mântuitorul și de unde, după relatarea Faptelor Apostolilor (1, 9. 12), S-a înălțatla cer. Când vorbește de călătoria Sf. Elena la Ierusalim (De vita Constantini), Eusebiu subliniază faptul că pe lângă vizitarea Locurilor Sfinte, mama împăratului, dorea să se și roage acolo. Din Onomasticon-ul aceluiași Eusebiu mai aflăm că unii creștini mergeau nu doar ca să se roage ci chiar să primească botezul.

Numeroasele informații ale lui Eusebiu în legatură cu pelerinajul creștin, demonstrează un flux moderat de pelerini spre Ierusalim și alte locuri sfinte din Palestina, la jumătatea secolului al 4-lea.

Exact din aceeași epocă, mai precis din anul 333, avem și cea mai veche relatare despre un pelerinaj creștin ad loca santa (la Locul Sfânt). În această relatare, autorul, un pelerin anonim din Burdigala, astăzi localitatea Bordeaux din Franța, descrie o călătorie lungă (dus-întors) din Galia spre Palestina prin Italia, în timpul căreia notează principalele hanuri și orașe (mansiones e civitates), situate pe principalele drumuri consulare străbatute. El acordă puțin spațiu locurilor mai mult sau mai puțin îndepărtate de Țara Sfântă, în schimb arată mult interes pentru locurile legate de Persoana Mântuitorului, pentru alte personaje și episoade scripturistice legate de locurile vizitate; nu lipsesc nici informațiile legate de cele patru biserici edificate de Împăratul Constantin. El afirma, printre altele, că a vazut și coloana unde a fost flagelat Mântuitorul. Începând cu sfârșitul secolului al IV-lea, amintirea respectivei coloane se îmbogățeste cu noi motive, între care urme și semne lăsate de însuși Mântuitorul Hristos și dă naștere unor descrieri detaliate, care denotă interesul crescând pentru relicvele patimilor.

Este epoca în care Sf. Ambrozie atribuie Elenei descoperirea lemnului Sfintei Cruci și a cuielor răstignirii Mântuitorului. Această informație, neatestată nici de către Itinerarium Burdigalense, nici de Eusebiu, care a fost preocupat de pelerinajul Sfintei Elena, confirmă existența unui interes evident pentru relicvele patimilor și, în special, pentru Sf. Cruce, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Porfirie, episcop de Gaza, care a trăit între a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea, avea obiceiul de a merge din când în când la Ierusalim pentru a venera Locurile Sfinte și prețioasa Cruce.
Astfel, la nevoia de a se pune în contact fizic cu Locurile Sfinte, de a le cunoaște și de a se ruga acolo, se adaugă tendința de a materializa elementele narațiunii evanghelice despre patimi și dorința de a-și procura relicve, obiecte, care într-un fel, chiar dacă indirect, au venit în contact cu Mântuitorul și care, datorită acestui fapt, erau considerate ca având virtuți taumaturgice.
O altă etapă importantă în istoria pelerinajului creștin îl constituie Itinerarium Egeriae, jurnalul unei doamne (Egeria, sau Eteria) care, probabil între anii 381 și 384 a întreprins o astfel de călătorie și care vroia să reconstituie câteva dintre etapele mai importante din istoria mântuirii: ținta finală fiind Ierusalimul, fiind descris în amănunt și ciclul liturgic care se desfașoară aici. Pe lânga motivele originare ale unei vizite la locurile din Vechiul și Noul Testament, și rugăciunile consacrate Domnului, se adaugă altele: prezența unui ghid (deductores sancti) care o însoțeste pe Egeria; vizita la așezările monastice și întâlnirea cu monahii; vizita la mormintele martirilor care constituie o caracteristică importantă a pelerinajului creștin fie în Orient, fie în Occident.

În toate etapele vizitei întreprinse de Egeria se poate observa strânsa conexiune dintre pelerinaj și celebrarea liturgică, pe de o parte și între pelerinaj și lectura textelor creștine, pe de alta: “Am celebrat și aici (pe muntele Horeb) Euharistia, am facut o rugăciune foarte arzătoare și a fost citit și pasajul corespunzător din Cartea Regilor; pentru noi, dorința maximă era aceea ca, odată ajunși la locul cu pricina, se citea întotdeauna un pasaj din Biblie”.

Această continuă corelare între pelerinaj, lectură biblică și actul cultural avea o semnificație cu totul particulară la Ierusalim, reevocând dramatic victoria lui Hristos, exact pe locurile în care s-a desfășurat și-i oferea pelerinului posibilitatea să retrăiasca aceleași etape din viața Mântuitorului Hristos, în lumina lecturilor biblice. Prin acest proces de ritualizare a dramei Patimilor și Învierii, pelerinajul interior și cel exterior se contopesc într-o singură experiență, care a stimulat interesul pentru Țara Sfântă și care a atras multi credincioși.
Dorința de a cunoaște locurile consacrate de Hristos și de a se ruga acolo, a convins la sfârșitul secolului al IV-lea nu puțini creștini, printre care se numără Ieronim și câteva doamne romane de origine nobilă, între care Melania senior, Paula, Eustochia, Pemenia, Fabiola, Silvina, să se îndrepte spre Palestina și câteodată să rămână câțiva ani; pelerinajul doamnelor din înalta societate a continuat și în prima jumătate a secolului al V-lea, cu Melania junior, Albina, Basa, Ichelia, Flavia și împărăteasa Eudoxia, soția lui Teodosie al II-lea, care în 438 a plecat la Ierusalim pentru a îndeplini un jurământ facut cu ocazia căsătoriei fiicei sale.

Dacă la aceste nume le adăugam și pe cele ale Elenei și Egeriei, putem întelege rolul important pe care l-au jucat doamnele de rang înalt în dezvoltarea pelerinajului în Orient, care pentru occidentali trebuie să fi fost destul de scump. Din acest motiv și prezența masculină, cel puțin în această perioadă, pare să fie doar la îndemâna claselor sociale elevate; Ieronim atesta faptul că se aflau în pelerinaj iluștri exponenți ai ierarhiei bisericești, persoane importante și reprezentanți ai culturii religioase, atât din Orient cât și din Occident:

Lista ar fi mult prea lungă dacă aș aminti pentru fiecare an, începand de la Înălțarea Domnului și până azi, pe toți episcopii, martirii și persoanele experte în doctrina bisericească, care au venit la Ierusalim cu convingerea că, lipsind ceva credinței sau științei lor, n-au putut obține – pentru a spune așa – maximul perfecțiunii, dacă n-ar fi adorat pe Hristos în acele locuri în care Evanghelia a început să strălucească de la Cruce… Persoanele cele mai reprezentative din întreaga lume se află aici împreună… Din Galia, cei mai buni vin aici, britanicii… dacă au înaintat în viața spirituală, abandonează (părăsesc) propriul pământ… și ajung în aceste locuri pe care le cunosc doar pentru faima lor și prin intermediul Scripturii. Și ce să mai spun de armeni, de persani și de populațiile din India, din Etiopia, din vecinul Egipt, plin de calugări, de Pont, de Capadocia, de Celesiria, de Mesopotamia și de toate celelalte țări ale Orientului?

Citatul din Ieronim evidențiază faptul că pelerinajul la Ierusalim, la sfârșitul secolului al IV-lea devenise o realitate bogată și elevată spiritual, care se alimenta din Sf. Scriptură, din credință, din rugăciune, din practicile cultice și care, după părerea celor care-l practicau, aducea perfecțiunea creștinilor în credință și-n știință. Pe lângă aceste persoane care reprezentau “spuma” societății, întâlnim însă și meseriași, comercianți și chiar sclavi evadați, care întreprind pelerinaje la Locurile Sfinte.

Pentru Ieronim, o dată cu trecerea timpului, Ierusalimul devine mult mai sfânt și mai venerabil tocmai pentru faptul că acolo se afla mormântul lui Hristos, care potrivit profeției lui Isaia (11, 10), va fi cinstit de către toți. Substituirea Ierusalimului ebraic cu noul Ierusalim creștin, tema mult tratată atât de către părinții greci cât și de cei latini, îsi găsește deplina confirmare în evoluția conceptului de pelerinaj, care conține și exprimă unitar atât dimensiunea fizico-topografică cât și pe cea mistico-spirituală a Ierusalimului istoric.

O altă etapă importantă a pelerinajului în Țara Sfântă, îl reprezenta, și pentru Ieronim, Betleemul, unde totul vorbea (dupa spusele lui) cu o simplicitate rustică, despre Hristos și se puteau vizita peștera și ieslea în care L-au găsit păstorii și L-au adorat magii; în apropiere de Betleem, Ieronim mai amintește și alte locuri legate de viața Mântuitorului Hristos, care au devenit locuri de pelerinaj, printre care enumeră Betania, Nazaretul, Cana, Muntele Tabor, Naimul și Capernaumul.

Informațiile lui Eusebiu și Ieronim asupra pelerinajului creștin și toate itinerariile secolului al IV-lea evidențiază formarea unei geografii sfinte (geografia sacră), care nu cuprinde doar Locurile Sfinte din Ierusalim și Palestina, ci și multe locuri atât din Orientul bizantin cât și din Occident. Acestea ne permit să observam alte aspecte ale creștinismului primar, care sunt din ce în ce mai legate de fenomenul pelerinajului: monahismul și cultul sfinților.

Pelerinii creștini, după ce inițial au vizitat locurile sfinte de tradiție biblică și, în mod special, cele consacrate de viața, patimile, moartea și Învierea Domnului, încep să se îndrepte, după cum atestă deja jurnalul Egeriei (Itinerarium Egeriae), spre mormintele martirilor și spre locurile unde locuiau personajele care se bucurau de mare stimă și prestigiu în comunități, la-nceput mai ales monahii; astfel, unele locuri cenobitice sau eremitice deveneau centre de pelerinaj datorită sfințeniei vieții celor care le locuiau sau le locuiseră. Începând cu anul 370, pelerinajul devine din ce în ce mai mult monastic, fie pentru faptul că asemenea călătorii erau coroborate cu vizita la unii călugări pe care vox populi îi declarase deja sfinți, fie pentru faptul că pelerinii erau ei inșiși călugări.

Chiar dacă în concepția teologică a Parinților Bisericii antice, vizita la Locurile Sfinte trebuia să contribuie la perfecționarea credinței și la progresul spiritual al pelerinilor, poziția față de această practică n-a fost întotdeauna pozitivă, la autorii creștini din primele secole. Printre cei care s-au pronunțat împotriva acestor practici îi amintim pe Paulin de Nola și pe Sfântul Grigorie de Nazians. Cel din urmă, întrebat fiind ce crede despre pelerinajul întreprins la Locurile Sfinte, a răspuns că Mântuitorul când s-a referit la cei care vor moșteni împărația cerurilor n-a inclus pelerinajul nici între faptele bune și nici între fericiri! Sfântul Grigorie mai afirma faptul că pelerinajul trebuie evitat pentru că este ocazie de păcat, pe motivul promiscuității dintre bărbați și femei, care încurajează lipsa de pudoare și senzualitatea și pune la probă dură castitatea femeilor; pe de alta parte, Duhul Sfânt și harul Domnului nu sunt legate de un loc material și, cu atât mai puțin de Ierusalim, oraș în care se comit păcate de orice fel, adulter, furturi, invidie, omucideri. În sfârșit, pentru Sf. Grigorie vizita la locurile unde S-a născut, a trăit, a murit și a înviat Domnul nu aduce nici un caștig special pentru credintă; pe de alta parte, Dumnezeu nu e prezent numai în Ierusalim, ci în orice loc, pentru că Duhul suflă unde dorește (In. 3, 8).

Afirmațiile făcute de Sf. Grigorie vizavi de pelerinaj au în vedere, în special, caracterul moral al acestor preocupări. În primul rând îl preocupa recuperarea și valorizarea dimensiunii spirituale a pelerinajului creștin.

În concluzie, putem afirma că pelerinajul creștin a cunoscut o dezvoltare rapidă, aproape o explozie, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Motivele principale pentru care erau întreprinse aceste călătorii erau două: a vizita aceste locuri și a se ruga acolo. Începând cu a doua parte a secolului al-IV-lea pelerinajul s-a combinat direct cu alte aspecte creștine, cum ar fi cultul sfinților și monahismul și s-a îmbogățit apoi cu noi elemente: căutarea relicvelor, a minunilor, a vindecărilor miraculoase, unele practici liturgice și culturale etc. În ciuda poziției pozitive față de pelerinaje, unii autori au evidențiat riscurile și pericolele la care sunt expuși pelerinii și, în special, femeile.

În secolele următoare practica pelerinajului va continua neîntreruptă și fără mari noutăți, cu faze alternative legate de diversele schimbări culturale, sociale și politice.

Pr. drd. Alexandru Dan Nan

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ALTANER, Berthold, Patrologia, Freiburg / Basel / Wien 61960, p. 204-205.
EGERIA, Diario di viaggio, Paoline 1992.
ENCICLOPEDIA, Microsoft Encarta 2001, art. “Pellegrinaggio”.
EUSEBIUS, Historia ecclesiastica 6-10, ed. E. SCHWARTZ (=GCS 9,2), Leipzig 1914.
KÖTTING, B., Peregrinatio religiosa. Wahlfahrten in der Antike und das Pilgerwesen in der alten Kirche (=Forschungen zur Volkskunde 33-35), Münster 1950.
MARAVAL, Pierre, Die Blüte der Pilgerfahrten, in: Die Geschichte des Christentums, 2, Freiburg / Basel / Wien 1996, p. 1046-1048.
OTRANTO, Giorgio, Il pellegrinaggio nel cristianesimo antico, in: Vetera Christianorum 36, 1999, p. 239-257.

 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni