În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.

 – Unde te duci? E cumva Postul Paștilor? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică.

 – Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă liniștită drumul, împlinindu‑și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.

O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an, de Sfintele Paști, iar în rest doar dacă ești bolnav trupește. Despre boli sufletești nu a auzit.

După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care strică „rânduiala” pe care ea o cunoaște de mic copil și ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.

– Dumneavoastră aveți altă lege? îl întreabă pe un ton amenințător. De ce dați credincioșilor Sfânta Împărtășanie în fiecare duminică? Nu știți cât de mare este acest păcat? Nu știți că nu e voie? continuă Smaranda tulburată.

– Nu e voie, dar e nevoie, îi răspunde părintele împăcat.

Smaranda e foc și pară.

– Cum nu e voie, dar e nevoie? Ce vorbă este aceasta? Nu mai înțeleg nimic.

– După mintea dumneavoastră nu e voie, dar după nevoia celorlalți de Hristos e voie. Nu ați auzit cum David, atunci când nu a mai avut ce să mănânce, a mâncat pâinile punerii înainte, pe care se cuvenea să le mănânce numai preoții? Așa există și în parohia noastră oameni a căror foame lăuntrică nu se mai poate potoli decât cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Smaranda nu a auzit de niciun David. Pentru ea sfânt este ceea ce „știe” din copilărie, lucrurile pe care le‑a înțeles din frânturile de cuvinte la care reușise să fie atentă în biserică.

Maria este însă plină de bucurie duhovnicească. Știe că fără Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie sufletul ei nu se mai poate vindeca de goliciune și neiubire. Un puternic sentiment de recunoștință îi umple sufletul. Îl poartă pe Hristos în locul cel mai tainic al inimii ei, Îl duce cu drag spre casă și spre lumea în care trăiește, rugându‑L neîncetat să o învețe să trăiască bucuria de a iubi cu toată ființa pe Dumnezeu și pe aproapele ei ca pe sine însăși.