Duhul Sfânt și Biserica

Semne foarte limpezi ale acestei realități divino‑umane se găsesc în primul rând în faptul că diferitele intervenții au fost pe înțelesul tuturor. Toate fiind de nivel superior, erau cu toate acestea accesibile oricui, fie credincios sau preot de rând, veniți din parohiile lor de la marginile Europei occidentale. Minunata lucrare de traducere simultană, uneori împlinită cu multă pricepere, lucru apreciat la justa sa valoare, nu explică totul. Era și Duhul Sfânt care ne dădea înțelegerea conferințelor Mitropolitului Irineu al Olteniei, a diaconului Adrian Sorin Mihalache, a Părintelui Constantin Coman, a Părintelui Jean Boboc, a lui Victor Lupan. Cu toate acestea, unele detalii ar fi trebuit să fie greu de urmărit: antropologia biblică; raționalitatea divino‑umană a Creației; pocăința ca suflet al experienței creștine; înfricoșătoarea amenințare tehnologică a timpurilor care vin; și trăirea în țările comuniste și în Europa occidentală a credincioșilor ortodocși… De unde au primit traducătoarele noastre geniul de a găsi expresiile franceze fidele limbii române? De unde ne‑a venit harul de a ne însuși perspective uneori atât de noi pentru mințile noastre? Ce, sau Cine, la un moment dat, produce această lărgire a duhului și a inimii omenești pentru a putea concepe cugetele dumnezeiești?

Adevărul ca evidență

Nu avem foarte multă cultură biblică și teologică: prin ce minune, prin ce Cincizecime, într‑o Biserică fidelă Faptelor apostolilor, spusele unora sau altora dintre confe-rențiarii noștri binecuvântați și inspirați erau percepute de noi ca fiind evidente? Cu toate acestea, astfel mărturiseau unii credincioși, uneori cu lacrimi în ochi: „E evident! Așa mă gândeam și eu! Asta am trăit și eu!”. Evidența, criteriu al adevărului… Când adevărul se întâlnește cu viața în asemenea măsură; când în asemenea măsură viața se recunoaște în adevăr – nu e numai efectul raționamentelor omenești, și arta de a demonstra sau de a convinge; nu e din cauza unor spuse simpliste la îndemâna unui auditor de rând. Nu: ci prin Duhul Sfânt, fiecare s‑a simțit inteligent sau inteligentă, ba chiar sclipitor sau sclipitoare! Gândindu‑ne iarăși, vedem – la rândul nostru, cu mare emoție – chipuri frumoase de bărbați și de femei, români, francezi, englezi, italieni, transfigurate sau „strălucitoare”, de bucurie, de entuziasm și de siguranță. Le vedem iradiind de o uriașă recunoștință pentru Domnul și pentru acești conferențiari care erau mai mult decât conferențiari: părinți, frați dăruiți cu o vorbire prorocească! Trebuie să spunem că aceste conferințe, cu mult geniu, răspundeau chiar la întrebările pe care ni le punem cu privire la vremurile înfrico-șătoare care se pregătesc și care deja au venit. Reflecția teologică a conferențiarilor noștri arăta criza, dacă nu a științei înseși, cel puțin a scientismului. Aceasta sugerează o reflecție aprofundată asupra tehnologiei care tinde să devină totalitară.

Un cuvânt prorocesc

Iată de ce avem nevoie. Departe de discursurile academice, de vorbirea doctrinară, adevărul trăit, experiența tradiției Sfinților Părinți zi de zi, care ne oferă cuvinte ce ne ating, ne emoționează și fac să izvorască uneori lacrimi de bucurie și de recunoștință. Toți spun într‑un glas: mulțumim, Doamne! Mulțumim, vouă care ați vorbit înțelegerii noastre și inimilor noastre iluminate1.

Niciodată nu s‑a mai văzut și nu s‑a mai auzit așa ceva – 600 sau 700 de persoane care au întrerupt de patru sau de cinci ori pe orator prin aplauze, iar la sfârșit s‑au ridicat ca să aplaude, în picioare, un minut întreg, cuvântul teologic, mistic, experimental, îndrăzneț și prorocesc pe care îl așteaptă fiecare mădular al Trupului bisericesc! Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Înțelepciunea Tatălui, Înțelegere a înțelegerii noastre! Slavă Ție, Preasfinte și Preabunule Duhule, slavă ție, Lumină și entuziasm al inimilor noastre! Atelierele erau consacrate unor preocupări actuale, grija lui Dumnezeu – a fi creștini în viața civilă; aportul Ortodoxiei în Europa; trezirea iubirii copiilor pentru Hristos; viitorul parohiilor noastre; rolul părintelui duhovnicesc; familia, plinirea bărbatului și a femeii în iubirea lui Hristos; îndumnezeire și tehnologie; reînnoirea gândirii teologice astăzi; rețelele sociale și media; ritualul Bisericii și viața personală și de obște; așteptările tineretului… Aceste grupuri de reflecție frățești au reprezentat, în continuarea conferințelor de geniu, locuri de reflecție foarte profundă, prietenească, adevărată, chiar dacă aproape niciodată nu s‑a ajuns la o concluzie! Și conferințele, și atelierele au umplut de entuziasm pe credincioși și au fost jertfă plăcută pe care, prin Duhul Sfânt, Biserica lui Hristos o aducea Părintelui.

Iubirea frățească

Un semn spectaculos al prezenței Duhului Sfânt a fost iubirea care a domnit în aceste două zile de congres. Fie Împărăția Ta! Dar această împărăție e aici, e la îndemnână. Nu, nu idealizăm! Nu suntem exaltați! Și ce avem mai bun de făcut în Biserică decât asta? – să deschidem ochii pentru a vedea pe Hristos prezent în toate și în fiecare din noi; pentru a ne minuna de entuziasmul care înflăcăra mințile și inimile. De departe, îi vezi pe toți întâlnindu‑se, vorbindu‑și, făcând cunoștință sau regăsindu‑se, cu multă duioșie, îmbrățișându‑se mereu, ca frații, privindu‑se în ochi plini de zâmbet și de afecțiune. Duhul Sfânt, spunea odată Părintele Stăniloae, este Cel care se bucură de iubirea celorlalți doi. Tot acest Duh ne bucura inima, arătându‑ne cât se iubesc frații și părinții noștri: „vedeți cât se iubesc!”; și tot acest Duh se arăta în această iubire reciprocă. Desigur că au fost limite omenești, uneori oboseală, uneori o mică nerăbdare, dar aceste două zile au fost mult prea scurte! – prea scurte pentru a ne iubi îndeajuns, pentru a vorbi, căci iubirea are nevoie de timp. A fost o frumoasă sărbătoare; erau grupuri care se plimbau prin parc, devenit Promenada iubitorilor lui Hristos și ai Bisericii Sale, vorbind, cu un pahar în mână – desigur! – totul era cu adevărat de o frumusețe spirituală pe care ochii noștri, ei înșiși transfigurați de har, o priveau cu bucurie. 

Biserica, Templu nefăcut de mâini omenești! Biserica, acest Cap și acest Trup al Cuvântului, al lui Dumnezeu Omul! Biserica, Templul Duhului Sfânt! Biserica, Ierarhie divino‑umană: era sub ochii noștri, în icoana sa, din care noi înșine făceam parte, încununată de episcopii noștri, acești Buni păstori cu chip liniștit din Sinodul nostru mitropolitan: părinții noștri în Domnul, Arhiepiscopul și Mitropolitul Iosif, episcopii Siluan, Timotei și Marcu, și proaspeții hirotoniți Atanasie și Teofil, erau primii care mărturiseau bucuria Duhului Sfânt. Icoana sobornicească a Bisericii lui Hristos, plină de harul Duhului, era de față: episcopi, preoți, diaconi și sfântul popor al lui Dumnezeu.

Lucrând pentru sărbătoare

Duhul se recunoaște și după faptul că te inspiră să lucrezi pentru slujirea fraților, cu precizie în organizarea timpului și a spațiului, în pregătirea bucuriei celor pe care îi iubești: a fi plăcut lui Dumnezeu; a fi plăcut celorlalți! „Să facem un cort, spunea odinioară Apostolul Petru, și bine este nouă să fim aici!”. Cum ne‑am rugat, așa ni s‑a dat: un cort uriaș s‑a ridicat fără să o invadeze în grădina din rue de l’Exposition. Un cort! Un copac imens se găsea în mijloc, după cum spuneau unii scos din pământ și apoi pus la loc! Alții au spus: acest copac a aflat multe adevăruri; știe multe despre teologie! Frumos copac mângâiat și respectat; frumos copac, amintire a întâlnirilor noastre și a convorbirilor noastre! Mulțumiri organizatorilor care l‑au înconjurat atât de bine! Sunt totuși în Biserica noastră bărbați și femei, preoți și credincioși care știu cum să organizeze o sărbătoare: eficacitate, adevărată paternitate în arta de a coordona un grup cu blândețe. Aproape două sute de benevoli, mai mult de zece din fiecare parohie pariziană, bărbați și femei îmbrăcați în albastru, erau atenți la toate, uneori venind să întrebe: „Nu aveți nevoie de nimic?”, cu atâta blândețe și cu un zâmbet minunat. 

Vremea dăruită e o vreme elastică, nu se măsoară decât cu harul iubirii lui Hristos, acela de a sluji pentru fericirea fraților. Aceasta este plata noastră! Am fost plătiți cu bucuria lui Hristos. Același Hristos Își arată prezența în dreptatea, în precizia, în respectul unora față de alții și al rânduielii lucrului: Hristos este drept – în toate sensurile cuvântului… Să ne ierte, când am greșit față de această dreptate într‑un sens sau altul, îndepărtându‑ne de El! Dar în linii mari, totul a fost făcut cu dreptate, după Iisus Hristos, și în chip harismatic, după Duhul – ceea ce vrea să însemne „cu entuziasm”, „cu iubire”, „cu inspirație și inventivitate”, „cu creativitate”.

Festivalul

Țelul acestui prea scurt Congres(!) era vestit încă de la întrunirile pregătitoare: să ne cunoaștem unii pe alții, să simțim comuniunea Duhului Sfânt în Biserică, unicitatea și unitatea acesteia asumând diversitatea culturilor și a limbilor; să cunoaștem prin experiență universalitatea și sobornicitatea Bisericii. Fiecare preot și fiecare credincios s‑a putut întoarce în parohia sa îmbogățit prin schimburile cu ceilalți și gata să‑și îmbogățească propria comunitate. 

Și alte țeluri erau anunțate: când vii după patruzeci de ani de ocupație bolșevică, în generația ta sau cea a părinților tăi, poți fi curățit printr‑un mare adevăr și o mare bucurie; și în sfârșit, poate mai ales, proiectul era de a face un congres – ceea ce înseamnă adunare – care să fie și un festival! Misiune îndeplinită! Cu neîncetatul refren Hristos a înviat!, ne‑am adunat pentru a sărbători taina însăși a Bisericii, în acest al douăzecilea an de episcopat al Mitropolitului nostru, adică propria noastră aniversare de douăzeci de ani și cea a copiilor noștri. 

Biserica prin definiție este un congres, fiii lui Israel se adună la chemarea Duhului sub capul Fiului lui Dumnezeu. Chemată de Acesta, ea se adună pentru a arăta adevărul, viața și bucuria. „Sunați din trâmbiță în zi de sărbătoare”, spune prorocul David în psalmul său (80, 4). „Adunarea în sărbătoare” (Evr. 12, 23) era însuflețită de cântări neîncetate și de atotprezentul salut pascal. Mai mult, pentru bucuria noastră și a Domnului, fiecare zi a culminat cu muzică, această dimensiune a Bisericii care e și a îngerilor. „Să cântăm Domului! Cu toată inima cântați și slăviți pe Domnul!” (Ier. 20, 13; Efes. 5, 19). 

Dumnezeiasca Liturghie se slujea dimineața în frumoasa noastră catedrală mitropolitană; iar seara, sub „Cortul adunării” care adăpostea poporul lui Dumnezeu, toți au simțit o mare bucurie. Joia „fericirea să fie frații împreună” a fost exprimată în română de corala tinerilor de la Catedrală, în franceză de corul mixt al parohiei Sfântul Gherman și Sfântul Clodoald și, în română, de o corală bizantină formată din cei mai buni dintre psalții noștri: îți țineai respirația uneori, atât de măreț și desăvârșit era. A doua zi, ultima dintre aceste două zile care au trecut atât de repede, instrumentele au răsunat cu putere: alămurile au interpretat melodii românești și americane, cu un asemenea ritm că aveai poftă să dansezi! Este o artă a fi creștin, arta de a transfigura materia pentru a ilumina făptura; arta de a metamorfoza raporturile simple omenești în raporturi divino‑umane; arta de a introduce în lume, prin Duhul Sfânt, trăirea dumnezeiască. Acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este și Biserica; acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile și harismele Lui.

Pr. Marc‑Antoine Costa de Beauregard, Protoieru al Franței