Direcțiunea îmi comandase regia și decorurile pentru Othello de Verdi, cu nemuritorul Placido Domingo în rolul principal.

Accidentul s-a petrecut cu 20 de minute după începutul repetițiilor. Eram în turneu la Sevilla, reprezentând Franța, în cadrul Expoziției Universale. Podeaua situată la opt metri de sol a cedat sub greutatea participanților. Un dezastru, un iad în care s-a prăbușit o parte din cor.

Toate acuzațiile păreau că se ridică împotriva mea.

În ziua dinaintea rostirii judecății și a verdictului cu pedepsele de către Președinta Tribunalului Parisului, fiul lui Sergiu Celibidache, extraordinarul nostru dirijor, mă invitase să vizionăm într-un cinematograf de lângă Champs Élysées un film pe care îl realizase despre tatăl său după moartea lui. O raritate. În timpul proiecției, în momentul în care Celibidache dirija cu o mână de fier a 5-a simfonie a lui Bruckner, o minune, inima mi-a bătut cu putere; deodată m-a cuprins o emoție puternică și m-am pomenit în altă lume. Mi se părea că organele mele se opriseră în loc și am simțit, în acea clipă de grație absolută, o pace și o armonie pe care nu le mai întâlnisem niciodată. Dinaintea mea vedeam infinitul, o senzație necunoscută până atunci. În mijloc, foarte mare, stătea Sfânta Fecioară. Era vie și respira. Mâinile depărtate de corp aveau palmele deschise și îndreptate spre mine. Ochii ei mă priveau cu o iubire maternă pe care nu o mai simțisem niciodată, nici nu o mai văzusem direct. Din ea izvorau o căldură și o înțelegere absolute. O strălucire puternică ieșea din palmele ei și se îndrepta către mine, umplându-mă de o pace și de o putere de natură a învinge orice rău. Eram fiul ei pe care-l accepta și îl înconjura cu iubire. Acest față către față a durat destul de mult, iar trupul meu parcă se umflase până să plesnească de atâta energie acumulată. Deodată filmul a reapărut. Filarmonica din München termina repetiția. Aveam impresia că întinerisem, că eram curățat și că dobândisem simplitatea.

Ce să spun, cum să reacționez, cui să mă încredințez?

A doua zi dimineața eram programat la Palatul de Justiție din Île de la Cité, dinaintea judecătorilor, la ora nouă. Am petrecut o noapte de insomnie totală, încă o dată pierdusem orice încredere în destinul meu. Eram zdrobit. Mi-am luat chiar și valiza pentru închisoare.

În vasta sală a tribunalului, plină de lume, eram un grup de doisprezece acuzați. S-a anunțat intrarea judecătorilor. Toată lumea și-a ținut respirația. O ușă la stânga estradei s-a deschis și Doamna Președintă și cei doi judecători și-au făcut intrarea cu brațele pline de dosare. Înfățișarea Doamnei Președinte, pe care o vedeam pentru prima dată, m-a impresionat. A fost o clipă pe care n-o voi uita niciodată. În toată imensitatea acelei săli nu s-a uitat decât la mine. S-a oprit în loc și m-a fixat intens. Eram stupefiat. Privirea ei semăna perfect cu cea a Maicii Domnului care mi se arătase, de un albastru verzui foarte limpede, transmițând aceeași intensă iubire maternă. Părea că mă ia în brațe.

M-a chemat primul și a zis: „Petrika Ionesco. Achitat”. Apoi a continuat și i-a condamnat pe toți ceilalți la pedepsele cerute de Procurorul Republicii. Am fost singurul printre cei doisprezece acuzați care a fost achitat. M-au strâns în brațe, ca pe un boxer care câștigase un meci, dar eram consternat.

La șase luni după aceste evenimente, povesteam cele petrecute Maicii Olga, stareța mănăstirii de la Bussy-en-Othe. Impresionată, m-a întrebat cum mi-am arătat mulțumirea Maicii Domnului.

Mi-a venit ideea să fac o bisericuță. M-am pus pe lucru. Am fost pe la anticari, am găsit câteva elemente decorative care puteau sluji la fabricarea altarului, am achiziționat icoanele și toate celelalte elemente necesare pentru funcționarea unei bisericuțe. Am cumpărat o căsuță de grădină și am desenat o „clopotniță” cu ferestre și un acoperiș ascuțit și o cruce deasupra, care a fost realizată într-un atelier de decor pentru teatru. Şerban Boureanu s-a îngrijit de asamblarea altarului, Miruna Boruzesu a cusut perdelele, Cleopatra Ciucă, Carmen Țapu și cu mine am făcut pictura. Entuziasmul nostru era înflăcărat și de faptul că înainte îl cunoscusem pe Părintele Iosif, pe vremea aceea tânăr preot, student la Saint Serge și slujitor la Mănăstirea de la Bussy-en-Othe. Încă de la prima întâlnire, toți cei care intră în contact cu el simt în prezența sa un duh foarte benefic, de o toleranță exigentă, dar nicidecum moralistă, un duh plin de daruri, care ridică ființa către o experiență duhovnicească înaltă. Nu este numai un părinte, ci și un frate și un mare prieten, mereu curios și plin de un umor foarte fin și tandru. Și zâmbetul său asociază bucuria de a transmite adevărul cu conștiința barierelor și a limitelor fiecăruia. În vremea aceea, forma un duo inseparabil cu Părintele Ciprian (devenit apoi Preasfinţitul Siluan). A reușit foarte repede să transmită o energie benefică grupului nostru de prieteni, pe vremea aceea credincioși, dar mergând foarte rar la biserică. Eram în același timp mirați și foarte fericiți să ne adunăm în jurul Părintelui Iosif și să facem întâlniri pasionante cu speranța că vom găsi un loc pentru a întemeia o asociație.

Acum douăzeci de ani, într-o după-amiază, Părintele Iosif a venit să binecuvânteze temelia pe care avea să fie ridicată bisericuța noastră. Cu o mare fervoare și o flacără puternică aprinsă în suflet, a început a parcurge etapele necesare pentru construirea unui lăcaș de cult.  Când s-a lăsat seara, aducând penumbra, am ridicat ochii către cer și am văzut uluit un fenomen foarte rar. Cerul era plin de fulgere scurte, nu văzusem niciodată așa ceva, se întrețeseau pe toată întinderea cerului, plecând din puncte nenumărate sau apărând singure. Adevărata ciudățenie venea din faptul că nu era absout niciun zgomot, niciun vânt, nemișcarea naturii era totală, tăcerea absolută, în afară de acest cer atât de bogat, plin de lumini. O imagine de neuitat. Am încercat să atrag atenția, să vorbesc despre acest fenomen cu Părintele Iosif; a zâmbit o clipă, apoi a privit scurt cerul și nu a vrut să comunice pe acest subiect, continuând, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, rugăciunile și cântările.

A doua zi, am montat căsuța și am pregătit locul în acoperiș pentru a așeza „clopotnița”. La atelierul de decoruri, impozanta „clopotniță” a fost montată pe acoperișul mașinii mele, iar apoi am străbătut mai multe localități din periferie pentru a o aduce. Mirarea trecătorilor era amuzantă. Unii credeau chiar că era vorba de o biserică mobilă și se închinau. O biserică mobilă... bună idee! N-am mai auzit niciodată de așa ceva, dar de ce nu?

Pentru a mulțumi Maicii Domnului, am construit deci în grădina mea, în spatele casei, o strălucitoare bisericuță de lemn, cu clopotniță și un altar ortodox sculptat în lemn și pictat, și toți pereții acoperiți de icoane.

Inaugurarea acestei bisericuțe la Villiers-sur-Marne a avut loc pe 24 decembrie 1997, acum exact douăzeci de ani. S-a adunat o mulțime de oameni. Unii plângeau. Emoția era puternică. În lunile care au urmat, în capelă, Părintele Iosif înconjurat de alți preoți și diaconi, a slujit căsătorii și botezuri, urmate de ospețe frățești savuroase, pline de optimism.

Cu o lună mai devreme, în 29 noiembrie 1997 s-a întâmplat ca la alegerea Arhiepiscopului ortodocșilor români din Europa Occidentală și Meridională să apară pe listă și Părintele Iosif, care nu era în primele rânduri. În ziua dinaintea alegerii, Părintele Iosif s-a recules toată noaptea în capelă. Era un „outsider”, dar în ziua alegerii a devenit foarte repede limpede pentru cei prezenți că el era alesul Cerului. Înainte de deschiderea reședinței de la Limours, mulți clerici și personalități din România au venit să slujească în capela noastră și pot să spun fără să mă aventurez că a fost prima biserică a Înaltpreasfințitului Iosif și, chiar mai târziu, a rămas biserica sa după ce a fost hirotonit Arhiepiscop. Ne-am dat seama cu mare mirare că uneori, fără să fim prea înghesuiți, puteam să intrăm chiar în jur de treizeci înăuntru, fără să înțelegem cum.

Sunt mai bine de douăzeci de ani și a rămas neatinsă, înfruntând furtunile dintre care cea din anul 2000, când trei copaci uriași au căzut chiar lângă ea, încadrând-o. În regiunea pariziană plouă des și mult; cu toate astea, în această capelă construită în grabă, fără o adevărată etanșeitate, nu e niciodată nicio urmă de apă sau de umezeală. E perfect uscată, chiar dacă au trecut ani întregi de când nu mai e încălzită, nefiind vizitată acum decât foarte rar. Nădăjduiesc din toată inima că va mai rezista încă mult timp această capelă binecuvântată de lucrarea și de rugăciunea Înaltpreasfinţitului Iosif.

Petrika Ionesco